merii
când de merii care acum au crescut, merii copilăriei mele, mă lovesc, un torent de lumină îmi închide ochii şi grăbit vreau a întreba de unde vine. şi nu-i lumină de soare, nu-i nici de bec, e lumina memoriei mele, a paradisului pierdut. şi e amiază, dar doar privind merii aceia, mă aprinde un protest înfiorător. mă întorc la mine însumi şi-aştept ca lumina să-mi spună ceva. dar ea mă lasă şi nu mă poartă cum aş vrea. pe văi care urcă spre creste pierdute-n nori, acolo e divinul. divină ne e şi memoria, doar ea ne lasă să mai fim noi înşine . . .
Comentarii
tu muscatura...
eu sunt ochiul...
tu vederea...
eu sunt tu...
iar tu... dumnezeirea...
>:d<
au gust de copilarie
pierduta undeva
intre mirosul ierbii taiate
si imaginea primului sarut
care patrund tot mai adanc in al meu suflet .