29 decembrie

" În garsoniera ta e lumină de zi. Stropul de ceneşiu de pe marginea obiectelor s-a şters  încetul cu încetul şi milioane de culori ale lumii albe s-au aşternut pe cotoarele cărţilor, pe îmbrăcămintea noastră aruncată aiurea, pe gresia de pe jos, acoperită cu blană, pe măsuţa pe care se află un coş cu cotoare de măr şi un ou preistoric, pe goblenurile naive de pe pereţi. Ai tăcut şi brusc lucrurile au profitat de slăbiciunea asta a ta ca să se repeadă la noi, ca să ne bage degetele în ochi.  Mă întind, mă simt plin de zaţ. Ce naiba am căutat aici, mă întreb, în Dămăroaia ta, unde şi-a înţărcat dracul copiii ? Unde o să ajung cu prostia asta de legătură cu tine ? Acum nu mai vreau decât să mă duc acasă şi să mă culc, să nu te mai văd niciodată. Eşti moale, epuizată, ai cearcăne cât toată faţa, părul îţi stă zbârlit, tenul tău are pori nenumăraţi, pe care seara îi camuflezi tu cumva, dar acum  . . . Şi e al dracului de frig în camera asta. Hai, femeie, distracţia s-a ter...

FRIDAY I'M IN LOVE .

şi pe când zăboveam în pat, am auzit ca prin vis o voce care mă striga : - hei ! am deschis ochii şi căutând să pătrund întunericul, am zărit o siluetă uscată, albă, plouată. dar roşul obrajilor săi îmi supunea privirea la nefireşti chinuri. îşi drese vocea şi se aproprie. - mi-ai putea oferi o cană de apă, ceva ? încă nu realizam cum un străin, venit în virtutea milei, mă priveşte cu atâta admiraţie şi  mă roagă să-i ofer ceva. - sigur  . . .  imediat. după ce sfârşesc a spune asta, mă întorc şi fug în bucătărie. el începu a privi în jurul lui, la canapea, la flori, la cearşaf. nu-i las răgaz prea mult şi îi întind cana. - mulţumesc, spune. nu-i răspund. mă tot frământa curiozitate, cine este şi ce-i cu atâtă taină. - sunt . . . spune cu o palidă lumină-n ochi, astea sunt florile de  primăvară pe care le-am cules de la colţul străzii. ana e aici? nu o văd, sunteţi amica ei ? sigur că sunteţi, cine altcineva .. dar ce fel de amică  . . . una care nu mă ...

Pierdut în delir, când lumea flămândă goneşte în noapte fără lună, când se înfructă ca nebuna iar în urma ei, marea devine cimitir. Spicul iubirii care din lacrimă s-a ridicat e alb, bătrân . . . se duce-n zbor neodihnit acum. Ascultă-mă şi doar atât te rog, du-mă la marginea oraşului năruit de valuri şi lasă-mă. Acolo, vuietul mării îmi va lovi auzul subţire şi anotimpuri reci vor lăsa urme discrete în revărsarea timpului.  Ritual nu vreau să-mi faci, îmi sunt de-ajuns sânii tăi ca fructele dulci şi pupila de-a pururea-ţi trează.  Acolo, e orizontul unde lumea moare, dar eu nu vreau a muri, vreau să-ţi simt la amurg umerii cum cad obosiţi, vreau să stăm faţă-n faţă cu liniştea albastră. Poate mâine, dacă nu, curând . . .  

Văd nebuni frumoşi ai bulevardelor pustii, sufocare de suflete, spirite libere în aer. Suflă vântul prin timpane iar nebunii aleargă spre soare pe o rampă de frunze arămii. Adormiţii strălucesc deasupra apei curgătoare. Campionii au ajuns dar nu mai e loc pe munte. Satelitul inimii lor e ridicat şi trimis în univers. De aici, cerul pare a fi un covor din baloane tăcute ce se înalţă mai sus, şi mai sus. Stau în faţa lucrurilor neputând întoarce capul pentru a privi în altă parte. E un vis, iar în vis, nu mi-am închipuit nimic. Totul este ceea ce vezi. În vis totul e vis, nu e timp de rătăciri. Un dar al imaginaţiei care lipseşte anumitor persoane, altminteri înzestrate cu o vie inteligenţă. Sunt o visătoare . . . cu ochii deschişi ca să nu ratez nimic. Sunt o visătoare . . . şi cândva satelitul inimii mele se va lansa. Cândva . . .

It's going to be a great weekend. Pe mai târziu...