29 decembrie

Întinşi pe iarbă, peţitorii petrec într-o tăcerea aproape rituală. ce farmec are veselul înec al vorbei într-o vorbă goală ? Sunt albi acum, aerieni bătrâni, în bărbi, febril, străluminează sarea. abia mai văd şi totuşi, ochii lor devoră tot mai lacom depărtarea. Aşteaptă liniştiţi şi solidari un lanţ de aur sau un alt destin dar pescăruşii tragici au zburat iar în larg nu mai e decât marea . . . .

şi nopţi la rând tot ceea ce fac este să mă las purtat de vânt  . . . 

şi inutil surâde a moarte şi a dreptate, nu-şi poate reîntări puterile iar asta îl aduce lângă morţii îngropaţi. şi nu-i târziu a scrie despre moarte, nu-i devreme nici a conştientiza, că viaţa nu trebuie trăită în pustiu şi nici determinată  fie de ură, fie de dragoste. ea trebuie echilibrată cu amândouă. şi am labirintul în inima mea, cu toţii îl au. dacă vor ieşi din el sau nu, depinde de ei . . . labirint e şi al minţii de aur, labirinte sunt oriunde, însă nici unul nu poate exista fără dragoste.

cândva a zis : învăţaţi să trăiţi clipa care vi se oferă . . . . şi aşa au făcut.

când de merii care acum au crescut, merii copilăriei mele, mă lovesc, un torent de lumină îmi închide ochii şi grăbit vreau a întreba de unde vine. şi nu-i lumină de soare, nu-i nici de bec, e lumina memoriei mele, a paradisului pierdut. şi e amiază, dar doar privind merii aceia, mă aprinde un protest înfiorător. mă întorc la mine însumi şi-aştept ca lumina să-mi spună ceva. dar ea mă lasă şi nu mă poartă cum aş vrea.  pe văi care urcă spre creste pierdute-n nori, acolo e divinul. divină ne e şi memoria, doar ea ne lasă să mai fim noi înşine . . .

 şi la sfârşit de primăvară se scutură copacii . .

eu ştiu ce-i ăla un ţipăt un fum de se ridică şi-un plâns divin o inimă umană ce n-a ştiut niciodată să iubească ori şi-a dat suflul în schimbul iubirii haide vin-o de ucide dorinţa de nesuportat şi stinge al meu glas strivit căci transparent mi-e înlăuntrul şi gol mi-e trupul răscolit sunt iară de memoria mea îndărătnică iar faţă de greşeli şi timp mă-nchin şi rog pe al meu Dumnezeu să nu-mi dea moarte-ntr-un chin căci eu n-am să merit mult, dar nici puţin eu am nevoie să fiu iertat şi nu dispreţuit . . .

where to go ?

" Nu plouă încă, dar cerul s-a înnorat şi bate vântul măturând sibaritismul mării de ieri. Dacă închid ochii, zgomotul valurilor se aude ca o cascadă. Timpul curgând dintr-un abis într-altul. Şi între ele, această zi căreia acum îi cunosc bine preţul. Unii se nasc obosiţi şi trăiesc pentru a se odihni . . . "

" odinioară cântecul meu a fost cântecul unui zeu care credea că viaţa şi dragostea sunt veşnice . . . "

El rămâne un biet băiat frumos şi nimic altceva. Uneori, sunt destine care nu ne propun nimic.

am crezut că sunt fidelă jocului doar jucându-l dar ei au ţinut să mă-nveţe fericirea de a fi lecuit. şi umplundu-mi palmele mărunte cu nisip, m-au aruncat în mijlocul pustiului, la ţărmul unui val. m-am rotit de 3 ori prin spuma arămie, până am uitat de mine. am refuzat să deschid ochii căci totul părea atât de inuman. ce pot spune ei despre cei ce goi coboară-n faţa mării şi se-nchină la al său ţărm ? atunci nisipul mi-a zburat din mână  şi de pereţi subţiri de vânt mă loveam ca-ntr-o furtună. o apatie pe chipul lor mărunt era întipărită, căci din ruine marea s-a făcut iar eu i-am ajuns la început prea plin de ei, plini de vii morminte, nu ştiau că arborii nu pot trăi fără rădăcini cum marea nu poate trăi nici ea fără romantici. uneori izbutim să ne apărăm singuri . . .

 . . .  and all i loved, i loved alone . . 

  ce gândesc şi ce să cred despre mări, oceane când doar privindu-te mă simt un templu ridicat din ape. şi nu de orgolii mi-este mie teamă, nu mi-e nici de voi suferi mai teamă mi-e că tu printre zei vei fi iară şi doar simbolic iubind, tot îmi vei lăsa o rană. în jurul tău e foc, în juru-ţi e mărinimia şi slavă muritorii îţi aduc, doar să le laşi mândria ei nu ştiu că nici un zeu nu e mai uman decât cel ce n-are îndrăzneală să-şi zdrobească robii. neînduplecat spre cer privesc iară şi lumina îmi inundă ochii toate suferinţele trăite vor umple golul templului de apă. căci nimeni nu e obligat să-şi sfâşie inima pentru a vedeace se află înlăuntrul ei . . .

pam ram pam pam in my life  . . .

eu nu-s nici pe departe ce aş vreu să fiu eu nu-s romantic, eu-s nebun şi nu mi-o trebui iubire pe cât dăruire aş vrea să vină de la tine sau de la alta să vină ca un vuiet siropos să ciupească pielea unui om milos eu nu doresc atâta bucurie cât spun alţii că poate dărui o iubire nici eu nu ştiu ce am cu mine sau ce mai vreau să-mi dea ea mie căci eu nu-s romantic şi întâlnirea noastră n-are să fie un ritual deschis către-o lumină n-are să fie ceva ţi-aş zice, dar mă vei vedea prea crud şi-aşa ochii ţi-s dulci după mine eu chiar nu ştiu femeie ce altceva să-ţi spun. sunt demn de judecată din partea unei femei avute căci ea e mai bogată şi-n gândire şi-n dăruire sunt conştient c-am să sfârşesc străin pierdut în zare dar aşa mi-a fost tot timpul, eu romantic nu-s . . . .

 "Anii copilăriei sunt ca musafirii în mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit : " Când mai poftiţi pe la noi ? ".  Abia târziu de tot, începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu, nu mai sunt cei care plecaseră odată. "

stepe se-ntind pe-ale lui amurguri şi munţi respirând în adâncuri se vede înalt, triumfal un soare pe-ami sticlă de geam strălucitoare. şi-am ajuns cu privirea mai departe şi turmentat de lumină văd păsări cum bat şi se uită-n oglindă. căci sclipirea e mare şi ele se scutură lovesc în auz cu ale lor pene de nuntă. căci el o curtează şi falnic se-nalţă se dă peste ea, o dărâmă, ea grăbit galopează şi-l lasă în urmă. el nu se lasă şi insistă treptat ea într-o clipă se supără şi de la sol s-a ridicat. aş întelege dacă se duce după ea dar el rămâne, sunt altele mândre ce l-au îmbătat. şi fuge la una, fuge la alta, şi mândru-i de guşa şi aripa sa dar el nu ştie că astea se vor pierde şi curând va rămâne singur şi fără să creeze.

Uneori cuvintele nu înseamnă totul . . .

şi nu-mi dă trăiri sărutul tău cât îmi oferă versul. şi nu-mi dă satisfacere mai mare decât îmi oferă trupul. şi regat să-mi fac din toate ce-au să vină să desenez hărţi cu a mea minte de copilă să-mi las picioarele să fugă iar apa rece a văii printre degete să-mi curgă să-mi arunc trupul uşor pe iarba încărcată iar tu să tresari flori pe pielea mea cea albă să-mi săruţi cât poţi tu de mult obrazul şi poate doar atunci să simt cât de crud este amarul căci ce poate fi mai amar decât uitarea uitarea ochilor, uitarea surâselor, şi chiar uitarea de tine întru totul. şi nu-mi dă trăiri sărutul tău cât îmi oferă versul . . .

Călin ştie cât mint  şi cât de primejdioasă sunt adesea. Doar el vrea să mă convingă să trăiesc. Eu ştiu la ce să renunţ şi că nu fug de moarte, de fapt mi-e gândul alinat când vine vorba de asta. Recunosc că de atâtea ori m-a înfiorat murirea, dar în cele mai frumoase clipe. Câtă vreme am să-mi mângâi tălpile de praf şi am să rătăcesc, n-am să urăsc şi-am să iubesc, atunci moartea nu are să devină decât parte din mine, şi o dată cu stingerea mea şi ea dispare . . .

starea mea devine din ce în ce mai senilă şi senil mi-e capul tot şi lucid e lângă tine. şi ce-mi dai tu amar de om de-mi e atât de strânsă viaţa lângă tine ? şi mă tâmpesc în zorii zilei fiorii reci ce trupul mi-l doboară şi mă tâmpeşte toată fiinţa ta de-antregul am nelămuriri şi toate nu-s legate doar de mine încotro s-apuc, să-mi spăl păcatul ce l-am săvârşit cu tine şi unde să mă ascund, să fug, căci degeaba, de nu mă urmăreşti tu raţiunea o s-o facă. şi de chiar şi ea ar renunţa, atunci Doamne, mă las la mâna Ta  . . .

cam aşa şi tu iubite, când de mine te loveşti, mii, sute culori febrile răbuvnesc din trupul omenesc.

Eu recunosc că trecutul nu-i decât o vorbă şi mă mulţumesc să-mi strâng în suflet clipa în acelaşi timp cu memoria. Căci n-am să fiu nevoită să-mi şterg vreo urmă, ci să mă încred în ea. Să devină carne omenească şi nimic să nu o înlocuiască. Să nu imite viaţa şi nici s-o construiască. S-o zidesc pe lumină într-o mare supremă, e visul cel mai înalt . . .

 Mă duce de mână, în fiecare noapte, într-o poiană luminoasă unde nici vântul nu clatină iarba străvezie, iar sângele încetează să curgă în mine. Şi, mai ales, nu-mi mai e teamă. Acolo în poiana unde mă opreşte el şi stăm toată noaptea fără să schimbăm un singur cuvânt, mă simt ca un arbore. Sau ca o pasăre care tresare prin somn. Ar trebui să murmur fericită simţind în dimineaţă lumina apăsându-mi pleoapele. Dar în loc să mă mângâie, lumina mă strânge de gât ca o gheară, aducându-mi aminte că voi îmbătrâni şi voi muri. Voi fi doborâtă şi trupul mi se va usca, asta tot. Dar ce am eu în suflet, nu izbuteşte nici o armă, nici nepăsarea sau tăciunii. Ce are sufletul meu e pe vecie, pentru dragoste renunţ la o parte din nemurire, căci renunţând la binele ce va veni, are să-mi ofere viaţa mai mult decât mi-aş fi putut dori.

Eu rar scriu despre un film, eu nu prea des spun lucruri frumoase despre filme... dar acum.. acum dragii mei, cred că e momentul. " Waiting for forever " e un film special, e pe cât aş crede eu de special că este. E despre iubire şi tipuri de oameni extraordinari, e cam tot ce te-ar putea sensibiliza. Nu vă zic mai multe, dar de vă uitaţi, să nu-mi reproşaţi de vreo lacrimă vărsaţi .   ahh şi da, melodia e, e superbă  :) !

"  Cine ar putea  să reînvie în faţa ochilor noştri trupul lung şi delicat, sânii care erau aşezaţi sus şi erau prietenoşi, coapsele tari şi acel elan al oricărei fiinţe către bucuria fizică a vieţii ? Imaginea ei între cei doi dragoni care au stăpânit-o - desfrâul şi moartea- copilăroasă, rondă, clară şi feminină. Având baza feţei pătrată, un maxilar puternic, fără a fi totuşi bestial, făcut să mănânce, să muşte, să ţipe. Eşti frapat de uimitoarea abundenţă a părului, ţâşnind asemeni unei păduri, înghiţind fruntea, se revarsă ondulat şi des, o dărnicie neobişnuită a naturii. Alegerea parfumurilor rare, grija cu care le combina, băile care le făcea, dragostea arătată oglinzilor, plăcerea de a avea numeroşi amanţi. A fost o femeie delicată, pe care senzualitatea a ţinut-o înlănţuită. Mai mulţi amanţi au fost otrăviţi iar alţii condamnaţi să-şi deschidă venele. Privirea ei, în care exista cruzimea, speranţa, plăcerea, dispreţul ... Viaţa nu începe pentru o femeie decât în clipa...

Eu-ţi iubesc mai mult surâsul decât pururea-ţi privire caldă. şi când e sfârşit de primăvară eu iubesc precum năluca-n grabă. iubesc tot ce-n cale-mi apare iubesc fiu de zeiţă roditoare, iubesc apele călite de al său tată muritor şi ce să-mi mai iubească inima şi-aşa sclavă unui trup sărat, umed şi gol ? când primăvara-i pe sfârşite, eu am iubit născut pe ţărmul lins de apa mării. iubesc să îi aud bătăile inimii lângă foşnetul mării. când primăvara-i pe sfârşite, eu tot ce iubesc e dragostea măruntă ce din inima-ţi bolnavă răsare.