Propria-mi nenorocire mi-e greu să o descriu

uneori mă simt atât de îngrădită de neputinţa celor din jur, încât mi-e teamă să nu ajung să-mi reneg şi eu la rându-mi condiţia de luptător.cum să te înstrăinezi de-o lume care te atrage, te defineşte ? cum să-ţi scuzi greşeala când a fost intenţionată ? cum să faci totul să dispară când ce-ţi dă ea e fără dar şi poate tot ce ţi-ai dorit ? te înspăimântă timpul, doar de n-ai fi om nu te-ar înspăimânta,  ţi-e vid şi sufletul, dar cui nu-i e când disperarea  apare limpede la capăt, iar tu lucid reacţionezi, te sustragi şi speri spre o viaţă mai înaltă.
dar ea nu dispare, decât de o înfrunţi. şi mai trăieşti o dată umilirea, de a fi învins de propria nenorocire.