Pe drumul meu mai întâlnesc şi ceaţă

Nu am încercat vreodată să îmi transpun idealurile în viaţa reală şi nu din teamă sau neputinţă, ci din simpla convingere că aşteptările îmi vor furniza o continuă nerăbdare. Furnicăturile interioare şi zbuciumul provocat de gândul unei reuşite nu fac altceva decât să epuizeze neîncetat negura pozitivismului cu care suntem înzestraţi într-o oarecare măsură, toţi. Am făcut greşeala odată de a precipita lucrurile şi de a-mi dezvolta un complex prin graba de a accelera tot ceea ce mi se întâmpla în jur. Până când, acum două săptămâni, când m-am oprit.

Am avut o zi în care am fost nevoită, sub greutatea impulsului, să decid pentru mine în cinci minute. Nu am urmat nici o raţiune şi am dat totul pe mână da-ului şi a nu-ului. A fost simplu, dar ceea ce a urmat mi-a complicat existenţa.

Am spus da unui job obţinut în nici o oră, am spus nu Paştelui şi familiei, am spus nu somnului şi picioarelor care aveau să cedeze. Am spus da unor oameni noi, necunoscuţi, am spus da unor bani veniţi din altă parte decât de la părinţi, dar e nevoie de muncă pentru asta.

Am spus nu restanţelor şi continui să dorm câteva ore ca să pot citi pentru examene. 

E minunat să devii responsabil pentru acţiunile tale, să te străduieşte să îmbini calitatea muncii tale cu a celorlalţi, iar la sfârşitul zilei, să te prindă cu ei răsăritul pe malul mării, chiar dacă eşti nedormit de 26 de ore, există distracţie şi după o astfel de zi. Să te pui în pat şi să adormi în 2 minute, să te trezeşti buimac, să-ţi faci un ceai şi să-l bei pe balcon, admirând lucrurile pe care le faci, iar seara să aţipeşti împăcat cu sine, să fii fericit că ai reuşit, puţin, dar ai făcut-o. Experienţele de început, de la 20 de ani sunt cele mai groaznice şi impardonabil de prosteşti, dar îţi aduc bucuria succesului, insignifiant, însă admirabil.

Mi-am lăsat toate deoparte, pentru că am realizat lipsa de vreo lună şi ceva de pe blog, îmi lipseşte partea aceasta, nu am mai scris de mult timp pentru mine. O greşeală pe care nu pot să scuz, mai ales când privesc marea zilnic şi ştiu cât am scris despre ea aici.

Devii vulnerabil, când nu mai ai timp pentru tine. Eşti insipid, eşti o unealtă. 

Merg pe premisa că am timp de toate, chiar şi după o zi de rahat, să privesc apa mării cel puţin o dată, o dată un minut.

Editorial nr.2 revista "Cuvântul Studentului"

„ Sinceritate ? Ziaristul spune sincer ceea ce gândeşte, creează la nesfârşit, dând dorinţa drept realitate. ”  Sunt câteva rânduri preluate dintr-un bileţel găsit sub cana de cafea într-o dimineaţă. Încotro vreau să vă îndrept gândurile ? Cu siguranţă dacă veţi ţine ochii deschişi, puteţi vedea totul. De certitudinea reuşitei mele nu mă pot convinge decât la final. Sunt poveşti care vorbesc despre succesul unei meserii, care te fac să tresari la auzul lor şi să îţi doreşti cu o nebănuită ardoare să te aflii printre protaganoşti. Nu vă voi da să gustaţi cireşe necoapte prin acest articol. Ci pur şi simplu  vă voi împrumuta ochii mei, cu care veţi vedea frumuseţea meseriei de jurnalist.

Alegând să fii un „watchdog” al societăţii în care trăieşti, îţi laşi sufletul să devină tezaur al cunoaşterii. Aici intervine pasajul în care zi şi noapte îţi pui o mie de întrebări şi te foloseşti de toate mijloacele pentru a răspunde la ele. Nu e uşor, dar îţi trădează răbdarea şi cu toate că ai mâncat un covrig, simţi că în stomac ţi-e doar nisip şi câţiva fluturi care se-aprind într-un joc de-a v-aţi ascunselea şi care-ţi aduc surâsul pe chip prin alergătura lor. Fericirea ţi-e atunci când reuşeşti, fără nici un reproş, să îţi îndeplineşti misiunea de a filtra informaţiile de interes public şi de a le transmite prin satelitul minţii, oamenilor. Nu poţi rata nimic, nu poţi ascunde, nu poţi să fii părtinitor. Nu poţi culege ştiri din pomii cerului, asta e clar. Va trebui să alergi, să le cauţi, să sapi după ele. De va fi nevoie, va trebui să deschizi o prăpastie pentru a descoperi dacă ceva nou se află acolo.

Dacă e soare afară, tu să îţi iei cu tine o geacă şi un fes, pentru că niciodată nu ai să ştii unde te trimite evenimentul. S-ar putea ca într-o zi să şi aselenizezi. Tocmai acest imprevizibil îţi dă puterea să compari cursul vieţii unei meserii cu un altul. Bucuria de a trăi pe propria piele ce alţii doar citesc şi de a umbla prin locuri de care ai auzit, dar pe care acum le vezi, nu va lăsa nicicând vreun gol în viaţa ta.

Vei cunoaşte trecutul pe care vei dori să nu îl laşi să se stingă, dragostea pentru semeni şi speranţa ca în urma ta să se schimbe ceea ce ai încercat să arăţi lumii că e nedrept. Truda te va învăţa să fii liber.

Meseria aceasta e un destin şi odată ce am gonit înspre el, nu vom afla niciodată cum are să se termine.

„ Ziaristul iubeşte cu gingăşie ceea ce nu merită să fie iubit .”

Din viaţa unui căminist

Întâmplarea face c-am rămas în stradă cu puţine luni în urmă, precum un cavaler plecând la drum fără armură. N-ar fi fost teroare, dar trebuia să mă grăbesc . Nu puteam să stau cu sacoşile de rafie pline de caserole şi geamantanul cu rufăraie-n bulevard. M-am dus la cămin, cu speranţa de mai bine şi unde nu-i cap, vai de picioare. După alergătura-n codru şi încoace, am detestat admirabil mijlocul de transport în public. Cutare administrator benevol, însufleţea secretarele cu câte doi covrigi de fiecare. Mi-au oferit o cameră la etajul al patrulea. Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, le-am mulţimit pentru coşmarul surprinzător în care îmi mănânc cu poftă şireturile de la bocanci în timp ce urc pe vârf de munte spre peştera muierii.

Când văd camera curată şi doar un pat gol, uimirea-mi provoacă un derapaj emoţional interior. Mă instalez în colţul de lângă geam.  La câte lucruri erau în cameră, părea că Armata Roşie  a trecut în marş pe aici şi s-a şi descălţat de miroase a legume cu muştar, punându-şi pantofi cu toc în fuga spre trenul european. Îmi las câteva pungi pe balconul îngropat în frigiderele pe post de motel al unor pescăruşi. Din cele şapte becuri care ar trebui să lumineze, funcţionabile sunt doar trei. O chiuvetă trecută prin murdăria atâtor mâini e cumătra gingăşiei dintr-o baie comunală. Zarvă, trolele pe hol, de parcă-i noaptea de cristal afară şi-au tăbărât nemţii pe noi. La sfârşitul zilei, garniturile mă lasă şi mă pun în patul marelui pitic din comitatul fără ţară. Trei arcuri dau din coadă, lovindu-mă în creierul coastelor. Uitasem regula de aur, aceea de a schimba salteaua prea uzată cu una de fripturi a vecinilor. În următoarele săptămâni, ajungi să ai insomnie acută din cauza sforăitului feminist- e cel mai grav din tipologia sa. E o satisfacţie îmbietoare să încerci să adormi pe partituri de grohăit şi scrâşnit din dinţi. Şi când, în cele din urmă adormi fericit privind şi numărând gândacii care se joacă de-a v-aţi ascunselea pe pereţi, te trezeşte în surdină alarma colegului de cameră, foşnetul pungilor şi urletul cuptorului cu microunde. Te trezeşti şi tu, buimac şi cu o ură admirabilă când vrei la baie, dar e ocupat. Şi stai la coadă ca-n urmă cu 30 de ani când te duceai la pâine.

După-amiaza te pui să dormi, că doar azi-noapte ai fost de tură la păzit năluci prin pescărie. Aţipeşti pentru cinci minute şi eşti trezit de vecinul cu burtă şi în halat, care testează reacţia auditorului cu maximum de bas şi maneaua literară. Dar dincolo de orice esenţă a eleganţei vieţuirii într-un mediu complex, îţi cade nasul când pe întregul palier pluteşte un iz de ceapă şi mâncăruri în ulei.

Internetul merge trece, asta doar de nu umblă imbecilii ţanţoşi la panou în căutarea aurului din El Dorado. Petreceri onorabile, ale unor bebeluşi captivi în sfera unor filantropi ce dau la toată lumea de băut lapte cu miere, au loc în sala de lectură. Şi când te duci şi tu să cauţi liniştea solemnă şi vrei să-nveţi în sesiune sau mai tot timpul, că de’, eşti stimabil doftor de rutină, n-ai unde, că la etaj se dă o petrecere blajină.

Pe hol erau cândva multe neoane şi în fiecare dimineaţă e cu unul mai puţin- iar nu mai au ceilalţi lumină în baie. Se întâmplă şi fenomene paranormale : lucruri îţi dispar din cameră şi nimeni nu ştie unde sunt. Vrei să-ţi pui de mâncare, dar vesela e murdară şi nimeni n-a mâncat azi ! Se porneşte un incendiu de la un smoc simplu de ţigară, că avem pufăitori cu zecile, stins apoi cu o căldare de apă.

Şi se încheie totul cu o primăvară frumoasă, perturbată de tandrele serate de manele şi pop, jos, la un grătar cu mici şi bere.

Coliba de paie 3

Nu am crezut vreodată că viaţa  mă va lega de o iubire soră cu marea. Mi-am transformat cu mulţi ani în urmă un vis într-o obsesie a existenţei mele. Era pentru prima oară când am stat faţă în faţă cu marea, aveam 13 ani şi  ştiam că întâlnirea cu ea va fi o fericire care nu se va uza. Au trecut şapte ani de atunci şi nu cunosc altceva mai frumos, dintre toate gloriile vieţii, precum priveliştea ei.  Doar prinvind-o, inima n-are cum să treacă nepăsătoare în faţa măreţiei ei, uit treptat de mine la bătaia fiecărui val, mă scufund adânc şi descopăr înlăuntrul meu lucruri pe care le-am pierdut.
E ciudat s-o aud vorbindu-mi despre fericire. Am o bucurie atunci când îi desluşesc râsul natural, pueril.
.
.
.
Mi-am limitat libertatea la două lucruri : să nu urăsc pe cei ce râd în gura mare şi să trec fără zgomot peste o iubire căreia să nu-i datorez nimic. De fapt, cred că pentru a doua mi-am schimbat şi viaţa şi n-am visat nimic în schimb, am rămas fără apărare şi deznădejdea că viaţa celor iubiţi, transformată în cele din urmă în cenuşa unor momente goale, mă va determina să revin la realitate.
Cui datorez plăcerea vieţii ? Nu pot să dau un răspuns potrivit, mi-e teamă să nu greşesc doar trasând un tipar, o cale spre bariera normalului şi tipizării, care decide în locul atâtor muritori de rând. Mă las mereu purtată de reveria momentului şi nu permit raţiunii mele lucide să întreprindă vreun proces al minţii. Mă tăvălesc de multe ori în neant, îmi las trupul murdar şi suferinţele posibile în faţa unui altar al mării.
Nu mă cuprind fiorii decât atunci când toţi ceilalţi sunt fixaţi asupra-mi şi privesc cu amărăciune la nebuna năpădită din toate părţile de tandrele nopţi şi ochii goi şi vineţi ai unui prizonier cuprins în delir.
Tăcerea nu a făcut altceva decât să dea răgaz frontierelor psihicului de la a mai trata orice urmă de amintire, regret, groază. Tind adesea în somn să-mi alung orice adevăr de care sunt legată.
.
.
.
Refularea e salvare de la imoral.  Conduita mi-e pătată de propriul suflet stingher şi prea plin de promisiuni şi de deznădejde. Să suporţi nenorocirile altora  e ca şi cum ai deveni martir al unei lupte zadarnice. Care să îţi fie după aceea răsplata, recunoştinţa ?
Nu vei fi decât judecat.

va continua ...
sursa foto : http://29decembrie.tumblr.com

Coliba de paie 2

Greşeala e aceasta : nu tu erai cel îndrăgostit de mine, ci invers. Eu voiam să îţi fiu amantă ţie şi nu tu mie. Mi-am pierdut orice urmă de curaj, m-am abătut din calea pe care mi-am propus-o, învelindu-mă cu dorinţa de a te cuprinde cât mai mult cu putinţă. E un lucru îngrozitor să-i reproşezi propriei tale conştiinţe pentru lucrurile pe care le poate născoci. Lucruri de altfel normale, dar nu şi pentru un om însetat după iubire.
Rămân uluită în faţa tendinţei tale de a mă sili să-ţi repet că a iubi reprezintă totul şi că poţi fi îndrăgostit cu adevărat doar o dată în viaţă. Prudenţa şi idealul pentru iubire în sine, m-au determinat totdeauna să consider o iubire ca fiind prima şi cea mai măreaţă .  .  .
.
.
.
Imaginează-ţi iubitule pământul un glob, o sferă. Acum închipuieţi-l o stâncă.
Unde vreau să ajung ? Vreau să fiu în stare să solidarizez cu nebunii care reuşesc să-şi învingă amintirile. Vreau eu însămi să devin o învingătoare.
Eşti trecător într-o lume pe a cărei culmi şi cer nu vei găsi decât ploaie. Crezi că drumurile vor fi mereu scăldate în soare ?
Vei ajunge un Don Quijote, dorind să culegi  gloria doar pentru a o depune la picioarele femeii iubite. Marginala diferenţă dintre tine şi el este reprezentată de calitatea idealului. În primul caz pur, limpede, fără aşteptarea sau certitudinea de a primi ceva în schimb, pe când tu cauţi sens vieţii în deşert, neştiind că viaţa are sens câtă vreme nu îl cauţi..
.
.
.
Cu cât mă străduiesc mai mult să-ţi recunosc glasul în mulţimea de oameni care alunecă aievea pe stradă, cu atât mă îndepărtez mai mult de amintirea ta. Gândurile-mi sunt arse pe rug, întreaga-mi fiinţă se târăşte la picioarele sufletului precum cea a unui eretic, în speranţa de a primi salvarea.
Voluptatea suferinţei din iubire e destinată acelora care au crezut în ea.

Orice prost şi-a supraestimat bucuriile,  s-a lipsit pe sine de dreptul de a regreta.
Nu cel iubit  ne face să suferim, ci memoria. Ea este singura care provoacă moarte, fără a vărsa un strop de sânge.

Coliba de paie

Ştii cum te văd ? Ca pe un amant. M-aş culca cu tine, pentru că eşti inteligent. Dar conştiinţa nu mă lasă să înşel. Nu voi face asta, dar nu spun nici " niciodată ", pentru că nu voi şti niciodată ce voi întâlni apoi. Sunt o fire contradictorie, nu sunt stăpână pe sentimentele mele, dezinvoltă, imatură.
Imaginează-ţi chipul meu când îmi duci lipsa. Vezi şi altceva în afară de ai mei ochi ?  Pentru că ei mint, chiar în momentul acesta de faţă, iar tu, prostuţ, te laşi fermecat de sclipirea lor infamă . Sunt o făptură mincinoasă când vine vorba de iubire, o secătură egoistă ce se hrăneşte cu nefericirea celui izbândit. Adună-te. Ştiu că mă doreşti, îţi observ nervozitatea cu care îţi muşti buzele. Dorinţa explodează prin fiecare por al pielii tale măslinii, ochii-ţi sunt atât de tulburi precum apa mării după furtună. Vrei să te culci cu mine. Şi eu vreau, însă doar atât. Nu pot face faţă lucrurilor pe care ţi le imaginezi după o noapte cu mine, sunt o iresponsabilă. Nu mă vrei să-ţi fiu iubită, asta ţi-o zic eu şi poate alţii mulţi de dinaintea ta. Mâine poate fi altul
în faţa mea, care va sta la fel ca tine, buimac şi visător.  Dacă mai bem două pahare de vin, peste o oră mă voi afla în patul tău. Ai să mă iei de mijloc încă de la uşă şi ai să mă cobori cu-n braţ pe pat. Mă vei dezbrăca
sălbatic, arzând de dorinţa de  a mă cuprinde mai repede şi a-mi simţi pulpele fierbinţi în braţele tale. Îmi vei săruta sânii mici şi calzi şi îţi vei dori să nu le mai dai drumul din palma ta rece. Îţi voi resimţi gâfâitul frenetic alunecându-mi aievea pe întreg corpul. Acelaşi miros de colonie cu care m-ai întâmpinat prima oară când ne-am întâlnit, îl porţi şi acum cu tine. E puternic, îmi stârneşte dorinţa carnală funestă de a-ţi atinge trupul care fierbe pe dinăuntru cu aceeaşi ardoare. Inutil să-mi învelesc coapsele fragile în aşternutul tău moleşit de povara unei astfel de nopţi. Mâinile îmi sunt imobile, îmi simt trupul diform, străin, trezit de mişcările bruşte ale degetelor tale care se plimbă nebune, fără a mai izbuti.  Ce e dragostea, dacă nu avem un pat ? Nu că ar reprezenta el totul, dar contribuie la îndeplinirea ei cum contribuie fierul la înfăptuirea armurilor pentru cavaleri. Nu-i uşor să păstrezi melancolia unor astfel de momente, dar modestia cu care întreprinzi fiecare clipă şi teama de a nu-ţi scăpa ceva necugetat în acţiunile tale te transformă într-un copil al mării.

to be continued . . .

Scriitorul Alexandru Mihalcea – povestea unui fost corespondent al României libere la Constanţa

„ În celulă am meditat la mâncare”

Născut la 13 august 1936 în Bucureşti, Al. Mihalcea absolvă Liceul „ Ion Neculce” din capitală, iar la 17 ani se înscrie în cadrul Facultăţii de Ziaristică a Universităţii „ Dr. C.I. Parhon”. În anul al II –lea renunţă la facultate din cauza influenţelor comuniste pe care le regăsea în cursurile profesorului Leonte Tisminitchi, cunoscut şi sub numele de  Leon Tismăneanu. Diferenţa dintre prelegerile profesorului şi realitate, precum şi orientarea ideologică a orelor cu privire la viaţa de partid şi viaţa personală a liderului sovietic Stalin, au condus la schimbarea carierei profesionale a tânărului scriitor. Timp de doi ani urmează regimul Şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie „ Nicolae Bălcescu”, după care revine pe băncile ziaristicii, devenită între timp secţie a Facultăţii de Filozofie. În timpul facultăţii este racolat de secţia Securităţii, oferindu-i-se misiunea de a raporta activitatea colegilor săi . În următoarele 48 de ore, Al. Mihalcea comite eroarea fundamentală de a cere dreptul de a părăsi şcoala, din motive lesne de înţeles. Intenţia sa a fost considerată un act al desconspirării, astfel că în anul 1959, acţiunile sale sunt analizate critic în timpul şedinţelor de partid ale facultăţii. Din cauza sărăciei cantinei studenţeşti, tinerii propun programe de reformare, moment în care au loc primele arestări. La 25 martie este arestat, fiind acuzat că a uneltit împotriva regimului şi că a fost simpatizant al revoluţiei din Ungaria. În următoarele trei luni este anchetat conform metodelor clasice ale Securităţii : tortură, demoralizare, izolare. A fost închis la Jilava în secţia secretă, unde se aflau doar cei care nu erau împuşcaţi în urma reeducării, alături de încă şase colegi şi prieteni. Distrugerea psihologică a anchetatului a constat în bătăi şi batjocură din simplul motiv că nu a dorit să îşi trădeze colegii. Erau închişi într-o cameră de 70 de metri aproximativ 300 de persoane, unde doar bătrânii aveau voie să stea lângă uşa din grilaj metalic pentru a lua o gură curată de aer.

 „ Am vărsat sânge din cauza bătăii la plămâni, iar un efect a fost acela a pierderii memoriei vizuale. Pe tot parcursul celor trei luni de zile s-a urmărit nimicirea personalităţii prin procedee diferite de zdrobire, cu întoarceri de 180 de grade a reperelor pe care se bazează un mininum de respect de sine, depersonalizarea şi împingerea către autodemascare. Ajungi să te rogi la picioarele lor să fii lăsat în pace.”

Aflat în lagărul din Balta Brăilei, îmbolnăvirea forţată de febră tifoică reprezenta unica şansă de evitare a epuizării fizice şi pauză de la construcţia unui dig. De asemenea, inflamarea intenţionată a unor vene constituia o metodă secundă de ocolire a muncii chinuitoare. Timpul petrecut în lagăr alături de importanţi oameni de cultură, i-a valorizat cunoştinţele de limbă franceză.

În 1963 Alexandru Mihalcea este eliberat din penitenciarul Gherla, la vârsta de 27 de ani. Urmează cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, secţia „ Limba şi Literatura Franceză”.. După absolvire devine profesor la Colegiul Naţional „ Mihai Eminescu” şi la Colegiul Naţional „ Mircea cel Bătrân” pentru a împărtăşi tinerilor elevi experienţa întâlnirii marilor scriitori francezi precum Baudelaire, Mallarme, Rimbaud .

În 1969 are loc un recurs, în urma căruia inculpatul Al. Mihalcea este găsit nevinovat de actele pentru care fusese condamnat cu mai bine de zece ani în urmă şi achitat de către Tribunalul  Suprem al Republicii Socialiste Române pentru lipsa infracţiunii. Încurajat la început de sentimentul nedreptăţii făcute, cere despăgubire, însă este ameninţat şi renunţă.

Întreaga sa viaţă este descrisă în cărţile „Jurnal de ocna” (1994), „Uranus – Gherla, via Salcia” (2004), „Salcia,un lagăr al morţii” (2009), precum şi în articolele publicate, în special, în „Memoria: revista gândirii arestate”.

Groapa unui timp de gunoi

desparte tu pustiul care ne cuprinde pe amândoi. dă-mi drumul la mână şi ia-ţi cu tine întregul trecut în spate.
.
.
.
sufletul colindă ca o pasăre pierdută în văzduhul unui orizont aplatizat. delicat mi-ai luat gândurile toate şi le-ai cuprins în propaganda unui simţământ abstract- iubirea. acţiunile tale toate şi scenariul pregătit, tu regizor, eu figurant într-o piesă a destinului smucit, au constituit fundamentul unei lumi plăpânde, greu de definit. şi deşi aş încerca să-ţi reconstitui fiecare gest, vorbă, abilitatea amintirii mele este dispersată. nu mă scuz, nu fac nimic din ceea ce m-ar transforma într-un om cretin, un om al certitudinii alerte şi continue, dar fiinţa care supravieţuieşte într-un cadru a cărei privelişte întristează şi pe ateul neînsufleţit, goliciunea de care încerc să mă distanţez precum lespedea nopţii şi grăbit tind să mă eliberez de cuceririle unei iluzii amoroase, m-au transformat într-un gândac scârbos în epicentrul unui haos aproape mistic.

.
.
.
nu mai cer absolut nimic conştiinţei mele, poate doar rezistenţă la acutele zdruncinări din freamătul interior.
ştiu că, din toate trebuie să întelegi că eşti un om puternic şi că nimeni şi nimic nu te poate opri din idealul tău.

dar care-i visul după care te ghidezi într-o lume imperioasă, meschină, lipsită de adevăratele valori ? cum   să-ţi găseşti menirea în povestea unui pasager fericit de pe un peron, să nu faci o gafă, să fii mereu impunător şi să treci peste trecut, prezent, viitor cu inima curată

înghit fiecare armistiţiu şi las treaba timpului pe seama unui cronometru fără baterii, fără motor . . .

Urechi inepte

Mi-ar fi plăcut să mă vopsesc toată-n mov.

E atât de chinuită marea de furtună . . . mi-ar fi plăcut să mă transform în prună. Mi-ar fi plăcut să fiu compot în beciul unei babe.

E atât de rece afară şi e chinuit asfaltul de negreală . . .  mi-aş fi dorit să fiu o balerină. Suplă. Blondă. Lipsită de nicotină.

S-au aprins luminile-n oraş. Mi-aş fi dorit să fiu becul luminat din cămăruţa unui geniu. Măcar o lumânare într-un butic de pe la 1900.

Nu am mai primit o floare de ceva vreme. Mi-ar plăcea să fiu albină într-un stup de viespi.

 Să înceteze urletele, să fugă. Să fiu o irlandeză senină şi nebună. Să fiu un pasager clandestin într-o lume fără urmă.

Mi-aş fi dorit să fiu produsul propriei mele imaginaţii, să-mi frământ o mână în aluatul trupului de ceară, să topesc inima într-un cazan cu smoală.

Fleacuri. Lucruri personale. Daţi-mi un bilet, vreau să îmi văd de drum. Mă car odată cu şuvoiul iernii.

Fanatism. Obsesivitatea unui armistiţiu. Câtă generozitate pură să-mi ofere bucuria de a fi om.
În puzderia de oameni ai planetei, eu sunt decât o palmă.
Mă tăvălesc în iarbă. Mi-ar fi plăcut să fiu ţărână, într-un pustiu de loc pe glob.

Mi-ar fi plăcut să mă lăsaţi să fiu eu,  dar e sacră nebunie.

După-amiaza pe fugă a adus ceva

Ora 13:00. Primesc un mesaj. În jumătate de oră trebuie să mă prezint la Muzeul de Artă Constanţa.
Mă îmbrac.
Mă dezbrac.
Îmi pun şosetele, aleg cerceii şi mă dau cu parfum.
Mă încalţ cu ghetele negre.
Mă descalţ. Le pun pe cele maro.
Ies pe uşă. Mă întorc. Mi-am uitat agenda. Intru încălţată. Colega face spume. Plec.
Cobor în staţie, unde aştept 10 minute. Vine microbuzul 312 foarte încărcat. Sunt ca un turbecul printre grămada de cartofi. Ajung la Tomis. Întâlnesc câţiva colegi. Împreună ne îndreptăm spre muzeu. O clădire istorică, unde, în sala de la intrare, are loc o lansare de carte.
Îmi scot geaca, o aşez pe un scaun de lemn, îmi scot agenda din geantă şi un pix şi mă îndrept spre masa un se vindea cartea. Îi răsfoiesc paginile, notez câteva fraze reprezentative şi observ agitaţia femeilor din faţa mea. Întorc capul şi văd un bărbat înalt, cărunt, îmbrăcat într-un palton negru, care împrăştia un aer sobru, lipsit de frivolităţi, al cărui chip nu trăda niciun sentiment.
Revin la scris. Nu-mi termin fraza şi se aprinde beculeţul. Bărbatul e Geo Dobre. Actorul( http://www.cinemagia.ro/actori/geo-dobre-6226/ ).
După terminarea prezentării şi a laudelor înfăţişate publicului, mă îndrept spre masa aşezată în dreapta la intrare pentru invitaţi. Îmi torn un pahar cu apă. Mai torn unul.
Iau paharul aproape gol şi îl aşez pe o măsuţă scundă de lemn. Îmi deschid agenda. Mă aproprii. Întind mâna şi mă prezint. Abia acum îi observ albastrul ochilor şi zâmbetul hireş.
Discuţia începe cu domeniul în care am de gând să profesez. Calitatea conversaţiei este consternantă. Pentru aproximativ 30 de minute, fluxul ideilor sale şi subiectele despre viaţă, profesionalism, dragoste, literatură, teatru, mi-au creat un cadru informaţional lăuntric consistent.
" - Scrii ceva anume pentru tine ?
  - Da, fac de mult timp asta. Scriu, mai întâi pentru mine, apoi pentru ceilalţi."
Teatrul este ca o depărtare de lumea externă, o regăsire a propriei fiinţe, o detaşare faţă de o lume absurdă, revoltată şi lipsită de exemple morale. Partea profesională şi dragostea aduc echilibru.  Dacă ai dragoste şi nu ai partea cealaltă, eşti singur. Le ai pe amândouă, eşti norocos.
" - Ce faci, nu scrii nimic ?
  - Nu, nu am vrut să notez deloc conversaţia.
  - Da, aşa e, tu ai ce scrie apoi pentru tine.
  - Da. "
Râdem.
Trebuie să plec şi îmi iau cu un oarecare sentiment de regret la revedere, dar cu o posibilă întâlnire viitoare.

Râd. Mă gândesc acum că aveam să nu mă duc. Dar realizez că oriunde, oricând, ai prilejul de a întâlni oameni care să-ţi creeze o scenă a dramaticului vieţii în puţine fraze. Oameni cu personalitate şi laturi artistice esenţiale, inimitabile. Personalităţi cu o puternică forţă persuasivă şi a căror strat cognitiv este cu mult superior nivelului mediocru al dezinteresaţilor actuali.

Râd. Că mă gândesc că aş putea să scriu mai mult, dar ce interesat s-ar găsi să citească ?
Râd. Că viaţa e mai mult decât o arcă, iar unii pun în ea haine, lucruri dezirabile în general.

imaginea unui eu înecat în propria-i amăgire

Ideea unui trecut-prezent e viabilă numai în  momentul în care trăirea clipei devine un chin. Amintirea unei libertăţi trecute hrăneşte sinele actual. E ca şi cum ai încerca să separi sufletul de trup. Unul fără celălalt se pierde în rutina speranţei.
.
.
.
De parcă chipul nu e de ajuns să macine spiritul bucată cu bucată. Fiecare vorbă spusă, apasă cu ardoare conştiinţa eului. Orice fapt în sine săvârşit  atrage odată cu el consecinţa. Subtilul ţi-a fost cel mai bun prieten, atât de bun încât, dacă l-ai alunga, nu te-ai regăsi pe tine. Ţi-ar fi greu să te descoperi lumii, să te închipui un romantic incurabil atras de puritatea celuilalt. Raţionamentul nu ţi-a jucat feste niciodată, iar dacă a făcut-o, ai fost tu neatent. Ţi-a scăpat de sub control echilibrul.
.
.
.
" Eşti un copil fericit "- am fost, până când mi-ai manipulat fiecare stare de bine.
.
.
.
gestica- evidentă, unică. adoptată stilului extrovertit. Sunt năucită de credibilitatea pe care mi-ai insuflat-o. Veridicitatea şi simplitatea întâmplărilor constituie fundamentul unei curse aflată în permanenţă mişcare. Mi-am canalizat fiecare efort să te înţeleg. În zadar. Neputinţa şi pragul limitării mele interioare mi-au împiedicat, lacom, reuşita. Inteligenţa mea citadină, superficială, a creat un gol între capabilitatea ta ţi insuficienţa, fragmentarea minţii mele. O trăsătură paradoxală a întregii tale personalităţi continuă să-mi marcheze liber, teatral, scena vieţii.
.
.
.
Într-un mod sălbatic, mistic, am ajuns să nu mai recunosc polul împlinirii. Ratarea m-a închis într-un castel şi zilnic, vin învinşi ai cursei sentimentale să mă viziteze.
O viaţă a utopiei- tu risipitor cu tine, eu prea darnică cu ceilalţi
                         - tu, pustiu de sine, eu prea plină de mine
după 2 săptămâni

-tu, împlinit şi cuprins fără sfârşit într-o luptă pe un teren pe care-l poţi susţine
-eu . . . duală şi înfrântă de propriul vis, pe un teren neutru, de neînvins.

nelimitat la viaţă

Lipsa de încredere în propria valoare şi dificultatea personalităţii de a încerca lucruri noi, de a experimenta cu mintea, trupul şi sufletul adevăratele trăiri ale vieţii, te-au învăluit în scepticism. Conştiinţa are nevoie acută de impregnare a noilor obiceiuri şi de stagnare a viciilor de ieri. Frumuseţea spiritului unui om constă în capacitatea acestuia de a trece graniţa cotidianului şi de a se exterioriza în universul propriei creaţii. Iar când ai făcut pasul acesta,  desuetudinea dispare şi lasă loc truismului eului.  Un eu limitat nu poate supravieţui lumii muritoare. El are dreptul. de a-şi depăşi condiţia, dar puţini sunt cei care îşi cunosc acest drept şi mulţi sunt cei care se avântă în profunzimea superficialului.
Doar pentru că este mai uşor, dar " uşorul " a fost întotdeauna umil . . .

Fidelitatea unei profunzimi de gânduri

Am văzut tâmpiţi cum se aruncă în inima deşertului aşteptând un nor deasupra capului.

Ei bine, calitatea vieţii este subapreciată. Nu ai bani, eşti constrâns la fericire. Nu ai iubit, eşti dependent de atenţia celor din jur. Şi când nu le ai pe amandouă, eşti un amărât.
Şi când nu conştientizezi gravitatea faptelor, timpul te poartă cu sine. Simţi că lumea e străină, opacă, ireductibilă, iar inima îţi devine piatră.
Înstrăinarea se lasă peste scena vieţii. Fericirea îşi are singurătatea ei, dacă nu ştii să o împarţi cu alţii ori să o laşi să se citească pe chipul tău.
Oamenii complică lucrurile, te fac să te îndoieşti de tine şi teamă se instalează în sufletul tău, fără ca tu să poţi trece peste acest vid.
Deşi inima îţi zvâcneşte a fericire, la suprafaţă eşti bătrân şi când eşti bătrân, lucrul cel mai cumplit e că nu te mai ascultă nimeni.

negândite

viaţa-mi promite  . . . iar eu,
îi refuz toate rahaturile.
denigrata.
dar uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să ascult, să o înţeleg, să văd ce-mi zice.
şi am făcut asta într-o zi. i-am dat ascultare. i-am dat totul.
m-a determinat să dau înţelegere sentimentelor. m-am lăsat purtată de impulsuri şi am călcat în picioare raţiunea şi luciditatea de care dădeam dovadă. a fost în regulă o perioadă, a fost frumos, dar ce-i frumos ţine al dracului de puţin şi când privesc acum la mine, o fac în teamă. m-am înecat în valul trădării.
nu mai descopăr nimic la mine. decât dezamăgire. unde dracu s-au dus toate ?
toate idealurile mele .
sper că se află într-un loc mai bun şi încetez să le mai caut.
dacă  tu ai uitat ce s-a întâmplat, e în regulă. eu nu, aproape nu, dar am să încep să mă prefac. falsitatea le prinde bine multora, eu m-am lăsat demascată. am lăsat să mi se citească  sufletul pe faţă. am mizat pe nuditate.
m-a unit zâmbetul de tine.
şi tot el m-a despărţit.
dar nu voi rătăci pentru totdeauna, într-o zi am să mă regăsesc şi tot în ziua aia, voi zâmbi iar, cu sau fără tine.
dar sunt sigură că va fi fără şi-mi va fi al naibii de bine aşa.

diferenţa între noi doi.

" o să fiu în apele mele atunci când o să îmi cumpăr un ocean "
presupun că nici oceanul nu o să-mi fie de ajuns şi mă voi înţelege cu el precum uleiul.
am să vin acasă şi voi vedea.
am să plec la dracu până atunci.
a fost  ca un şarpe, ai impresia că te strânge în braţe, când de fapt te sugrumă.
am să respir aerul vostru când voi regăsi molecula potrivită pentru mine. şi n-am să-mi cumpăr nimic până atunci, voi da toate mizeriile la o parte şi mă voi gândi dacă să inspir sau nu.
plămânii îmi sunt poluaţi. traheea e putredă.
poveste de 3 cuvinte- mare. şoapte. iluzie.

să fiu eu, a fost cinstit.
să fii tu . . . ai fost o curvă.

we are best friends

diana- rânjește ca pizda în mijlocul patului, fluturându-mi în fața o cola la doi. e o ultimă noapte petrecută înainte de a pleca fiecare pe drumul ei, în orașe diferite.
din cauza mea.
am ales un loc fără margine, am ales iubirea care m-a dezamăgit.
diana îmi ține de urât și mă sprijină spunându-mi că are să fie bine. straniu e că o și cred.
mai straniu e că ascult de ea, iar ideile ei nu sunt tocmai bine gândite și foarte impulsive.
e un lucru bun, mă ține vie, îmi zdruncină mereu amintirile și mă lovește în ceafă de fiecare dată când m-a văzut supărată.
îmi mai fute și câte una când mă vede că aberez și o fac des.
universul mi-e sucit ca vremea de toamnă. azi plouă și e frig ca dracu, mâine ține să ningă și ea tot rânjește.
când o văd cum își ține bretonul scurt prins într-o clamă neagră de aluminiu ieftină de pe vremea când eram copii, îmi vine să-i smulg tot ciufu. dar realizez că modul în care o face, e unic și că asta o transformă în cea mai frumoasă persoană.
e frumoasă pentru că are degetele strâmbe, cu care totuși, desenează extraordinar de bine. are gropițe în obraji, datorită cărora chipul îi e perfect - pentru mine e un defect. :))
încăpățânarea ei nu are limite, cine nu o cunoaște, are impresia că sufletul îi e mat, când de fapt e foarte terfelit. încă mai lucrez cu migăleală la petele de noroi. mă rog să vină ploaia, să-i dărâme digul de rahat .

uneori o întreb dacă are ceva în cap, iar ea îmi răspunde rânjind . . .

mesaj de aluminiu

dragostea durează 3 ani, la mine a durat mai mult de atât și s-a simțit de 3 ori mai puțin.
sunt puțin mai diferită acum și văd totul în ceață, sentimentele sunt răsturnate.
greul are să vină și are să mă întâmpine singură. pustiul are să-mi fie prieten.
...
pula-n dramatismele vieții. să le zic pe nume.
virginitate- obositoare perioadă de transformări profunde, frustrări și amețeli de fluturi, alungați, păstrați și închiși în coconi. tinerețe fără sex.
dragoste- dacă ai puțin noroc, azi mănânci bine.  dar ține minte, ești la dietă, nu mânca precum o scroafă, că te faci mare și greu ajungi la liman. dar nu mânca nici legume, că te vei ofili ca două boașe bătrâne.
sex- din fluturi se transformă în omizi și toți pomii sunt luați la rând și răsuciți. ajungi să-ți placă dudul, apoi te saturi de el și te duci la plop, pe care-l descoperi amar. așteaptă primăvara, când totul revine la viață.

nu facem altceva decât să fim proşti.

oamenii au descoperit cândva un loc pustiu.
şi l-au ţinut ascuns până când şi-au dat seama că aveau să rămână singuri pentru totdeauna.
atunci au încercat să aducă pomi, pe care să-i planteze-n curte.
şi nu a funcţionat.
au adus cerul şi au observat cum stele se ciocneau violent şi aruncau asupra ţinutului cu pulbere de apă.
oamenii se înecau.
iar cei rămaşi, au adus jumătate de soare ca să le usuce pământul şi să le lumineze-n noapte.
dar au realizat că nu pot dormi, aveau nevoie de întuneric.
au cărat un sfert de lună din tărâmul învecinat.
au pus-o lângă steaua cea mai strălucitoare ca să-i fie soră în orizontul întunecat.
pe lângă toate acestea, le lipsea ceva.
aveau să afle peste ani, că nici soarele, nici luna, nu le puteau hrăni orgoliul.
şi s-au mutat. întruna.
şi umblă de atunci, străbătând cărări, ţinut după ţinut, căutând fericirea.
fraierii de ei, i-a înşelat minciuna. vexaţi şi cuprinşi de-o profundă mâhnire, s-au întors la vechiul loc.
aveau să descopere că acolo unde li se afla inima, regăseau totodată bucuria.
prostia lor a fost că nu au tratat-o cu nebunia.
puteau astfel să afle ce reprezintă fericirea .

sursa foto: tumblr.com

încă patru zile şi revin

sursa foto: tumblr.com

cum e toamna fără vânt, aşa-s eu fără vlagă.

zile proaste, fără net, iar când îl prind, pun ceva repede repede.

de aceea vreau să vă cer scuze pentru că nu răspund la comentarii..

îmi voi lua revanşa, pinky promise.

să aveţi o săptămână frumoasă de toamnă !

bd

“Life starts all over again when it gets crisp in the fall.”

—	F. Scott Fitzgerald (The Great Gatsby) bad day. sursa foto: tumblr.com