Duminică, ziua 17.

Dragă jurnal,

Simt cum se apropie toamna. Îi simt vântul iute și rece cum lovește în obraji. La orele 8 ale dimineții încă îți îngheață respirația și ochii plâng după soarele torid din vară. Au început copacii toți să fie luați la rost de bruma neanunțată care i-a întors cu susul în jos. Le sunt coroanele  cuprinse  de frisoane care fac din scuturarea frunzelor un dans înecat într-un delir al pasiunii. 

Mă simt sensibilă în această dimineață. Melancolică și prinsă în aceleași mișcări plastice și ritmice ca  cele ale frunzelor. Mă gândesc dacă sunt pregătită să încep adevărata poveste ce se vrea spusă în paginile tale. Până acum m-am lăsat purtată de sentimente mici și mai puțin însemnate, pe care inima mi le transmițea. Semnale slabe ale sufletului- așa le-aș descrie. Adevăratele trăiri sunt ținute captive încă. 

A venit momentul să mă destăinui cu adevărat, jurnalule. Să-ți spun, cu tărie în degetele care alunecă pe coală, că viața m-a surprins cum te surprinde furtuna de nisip în deșert sau un tsunami când te relaxezi pe un șezlong la malul oceanului. O să încep succint, dar pe bune, îți spun că nu mă voi mai putea opri din povestit. Sper să-mi amintesc totul, să nu trec cu vederea vreun amănunt care m-a modelat în femeia care sunt acum. 

M-am căsătorit și am rămas însărcinată. De fapt, am fost cerută de soție, am rămas însărcinată și    
ne-am căsătorit. Povestea începe acum, alături de o cană fierbinte de ceai și multe bucle sentimentale:


                                                 sursă foto: www.facebook.com/artandartworks

Comentarii

Father a spus…
Superb post! O zi minunată!

Postări populare de pe acest blog

Sub arcadele de fluturi

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate