Treceți la conținutul principal

Să fii rest dintr-un lucru mare nu e chiar atât de tare

În zilele calde și însorite din Constanța, aleg să nu alerg după microbuz și o iau la pas până la universitate. Ochelari de soare, șapca-n cap și căștile în urechi. Muzica acoperă gălăgia din trafic și șoferul nervos, care, cântă la semafor și dansează pe melodia găinii dintr-un mini cooper. Ce rost are să țipi la blonda aia cu creierul spălat când o vezi că nu-i capabilă nici de o semnalizare potrivită ? Deși e roșu încă, o babă aleargă ca nebuna pe trecere, cu un cărucior de piață după ea. Unde te grăbești femeie, vrei să vină moartea mai devreme ? Și trage după ea cu pași mari traista ciobanului. Se face verde. O ajung din urmă și mă simt ridicol privind-o. Are pe chip furia unui nebun scăpat din captivitatea unei realități trecute, independente de propria-i conștiință socială actuală. Parcă se lamentează între două medii degradante : fosta-i minunată societate și exuberanță fictivă din regimul de dinainte de 89 și plăsmuirea babei de a-și transpune trecutul inadaptabil vieții prezente. E o nebunie să-i citești chipul atunci când lupta se dă între regăsire și demență. Ce ghidușie, n-a călcat-o nimeni, dar a fost claxonată într-un minut mai mult decât  secăturile de pe centură.

Orașul e destul de aglomerat pe la 12 și toți sunt personaje din fast&furious. Păcat, dacă îmi plăcea seria, ieșea un ritm al poveștii mai frumos. Dar eu sunt un fel de chill out, Scooby-Doo, darea în vileag a personajului negativ se face abia în final. Până atunci, lasă desfășurarea acțiunii să-și urmeze cursul, ca o apă cristalină-nu cred că are legătură cu ratatul ăla.
A chemat cineva pompierii de sunteți toți în alertă? Și dacă nu, sunați. A luat foc asfaltul de la graba pantofilor tociți. Majoritatea sunt intimidați când îi privești, de aceea ochelarii sunt ca o mască a privirii. Observi, dar nu poți fi observat. Citești, dar nimeni nu te citește pe tine. Admiri în timp ce toți simulează că nu te remarcă. Ajung la campus și îmi aprind o țigară.  Mă așez pe o bancă. O idioată cu creierii îmbălsămați înjură zeii cu înflăcărare, însă după cum articulează fraza, îmi dau seama că nici măcar să insulte cap-coadă nu-i capabilă. În același timp, amica ei îi dă dreptate, în loc să o corecteze. Însă, pe la jumatea țigării, deduc că este mai proastă decât cealaltă, mai agramată. Își aruncă mucurile de țigară pe jos și se evaporă în întunericul din care au venit.

Morala am găsit-o în altă parte și sună cam așa : 
„Decât să stau de vorbă cu un prost, mai bine tac cu mine.” O. P.
 



sursă:weheartit.com


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Sâmbătă, ziua 8. Știu că nu e ușor să te iubesc

Dacă ar fi fost, putea să o facă oricine. Mi-am pus în cap să nu fiu oricine, căci nimeni nu avea cum să iubească ființa ta așa cum o fac eu. Dar am uitat treptat, ușor de mine ...
.
.
.

În dimineața aceasta m-am trezit și n-am mai văzut soarele. Mă simt deshidrată și mai degrabă obosită după somnul nu foarte plăcut pe care l-am avut azi-noapte. Privesc la tavan și lustra se zguduie puternic din cauza pașilor greoi și apăsați ai vecinilor de deasupra. Oftez. Închid ochii și trag cearceaful peste picioare. Vreau să mai dorm o oră. De fapt, mi-aș dori să nu mă mai trezesc. Astfel, n-aș mai fi nevoită să-mi repet visul care mă destramă și-mi poartă sufletul desfigurat de gânduri, într-un ireal construit din realitatea subconștientului meu.

Viața mea dezordonată a ajuns la cel mai lung sens giratoriu. Nu știu dacă să virez la stânga în necunoscut, dacă să o țin drept pe drumul ce am pornit ori dacă să fac dreapta pe un drum abia pietruit. În visul meu sunt un trup și suflet dezorientat, iar o …

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…