Treceți la conținutul principal

Baby, m-ai prins

Gelozia se naște din dorința de a domina persoana care se  dovedește a fi de nestăpânit în virtutea libertății sale. Te macină necunoscutul care pune stăpânire pe propriile tale forțe de a poseda ceea ce credeai că ți se cuvine. Necesitatea de a fi patron al inimii altcuiva se cultivă de la o zi la alta în spectrul deziratului. Râvnești să cucerești, să guvernezi universul celuilalt, chiar dacă el nu-ți aparține acum și nu ți-a aparținut nici înainte. Te macină nesiguranța că-l vei poseda vreodată, cumva.
Invidia pe falsa fericire pe care el o are cu alta, când în fapt, tu știi că e fericit atunci când e cu tine și că-l poți face mult mai fericit decât ai făcut-o până acum. Dar simți că ți se pune piedică, că vei cădea în genunchi și nu pentru poziția aia care vă place atât de mult, ci din cauza impasibilității celuilalt, prins în mrejele serilor artificial armonioase pe care le petrece cu aia.
Ești captivă a propriilor percepții pe care le arunci în fața ochilor cu atâta zel. Îți taie concentrarea și te gândești la nopțile petrecute cu el, în timp ce el alege vinul merlot de pe raft, pentru o noapte dulce cu ea. Iar tu ți-l alegi singură, îl sorbi ca sugativa pe cerneală, și-ți imaginezi vidul care s-a creat între voi doi. Refulezi orice imbold erotic, dar draga mea, tot ce e refulat, revine deghizat. Și poți să bei multe sticle de vin, una după alta, deosebirea este că tu nu-l împarți cu nimeni.Și nici nu vrei să o faci, nu cu altul. Travestirea fericirii sub orice formă ia conturul unei nerealizări și în cele din urmă, conduce la o stare patologică deprimantă.
Nu poți să fii un arendaș al unui pământ pe care nu-l poți exploata, de pe urma căruia să nu ai vreun beneficiu. Nu poți să fii rege și să domnești asupra a ceea ce ți se cuvine fără să te naști pui regal.
La fel cum nu vei fi capabilă să înfăptuiești o iubire care are de la început  fundația șubredă. Sau să ți se îngăduie să o faci.
Dar pentru asta, ori pe lângă cele două pahare de vin mai adaugi unul, și pentru cealaltă, ori bei singură direct din sticlă.
sursa: weheartit.com

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…

Duminică, ziua 17.

Dragă jurnal,
Simt cum se apropie toamna. Îi simt vântul iute și rece cum lovește în obraji. La orele 8 ale dimineții încă îți îngheață respirația și ochii plâng după soarele torid din vară. Au început copacii toți să fie luați la rost de bruma neanunțată care i-a întors cu susul în jos. Le sunt coroanele  cuprinse  de frisoane care fac din scuturarea frunzelor un dans înecat într-un delir al pasiunii. 
Mă simt sensibilă în această dimineață. Melancolică și prinsă în aceleași mișcări plastice și ritmice ca  cele ale frunzelor. Mă gândesc dacă sunt pregătită să încep adevărata poveste ce se vrea spusă în paginile tale. Până acum m-am lăsat purtată de sentimente mici și mai puțin însemnate, pe care inima mi le transmițea. Semnale slabe ale sufletului- așa le-aș descrie. Adevăratele trăiri sunt ținute captive încă. 
A venit momentul să mă destăinui cu adevărat, jurnalule. Să-ți spun, cu tărie în degetele care alunecă pe coală, că viața m-a surprins cum te surprinde furtuna de nisip în d…