Don Juan modern

Fermitatea sa se traducea din straduinta. Isi oferea trupul din placerea de a iubi femeia, de a o idolatriza, de a o patrunde cat mai adanc si a o transforma in muza. Avea un spirit aventurier, atragator si de o profunzime numai de el cunoscuta. Nu se despuia niciodata, nu vorbea de nicio slabiciun de a sa, Nu el era centrul atentiei, ci ea. Ignora fiecare compliment sau omagiu care ii era adus.
 Reprezenta repulsie pentru el, dispretuia caracteristica de superlativ a vorbelor. Fiecare dintre ele se indoiau de fapt de stangacia cu care ii vorbeau, mai ales ca nu le asculta. Erau constiente ca sunt deznadajduite de infrangerea pe care o sufera, dar ar fi acceptat sa se revada oricand cu el. Doar ca el prefera sa-si priveasca destinul in fata si nicicand inapoi.

Don Juan modern

Isi simtea inima zvacnind si totodata usurata. Absenta totala a trecatorilor ii confera o oarecare intimitate. Simtea ca isi putea trudi fiecare gand in pace si chiar daca i-ar scapa o vorba pe nedorite, n-avea cine sa-l auda. Ori sa-l inteleaga. Ajunse in apartamentul sau modest, se dezbraca si se tranti in pat. N-avea somn, dar nici la ce sa se gandeasca. Era un moment de limpezime, ca acelea in care privesti inspre tavan, iar lumina becului din strada devine singura sursa de iluminat in intunericul camerei. Moment in care traiesti cu timpul si te simti ca facand parte din el, desi linistea juvenila interioara trage sa mori odata cu el. Stia ca noaptea aceasta nu trebuie sa fie lipsita de glorie si ca oricat de trecatoare ar fi aceasta, insemnatatea implinirii ei i-ar darui satisfactia certitudinii ca inca e capabil de o iubire nefasta.

Nu era sortit sa sufere in viata din pricina amorului. Traia solitar si se hranea, in lipsa unei masuri, din daruirea femeilor pe care le intalnea. Izbutea sa-si convinga partenera sa i se daruiasca ca pentru o prima oara, de fiecare data. Simtea nevoia acelei repetitii cu propria-i fiinta. Faptul ca le determina sa se devoreze lent, dar sigur, in fata lui, ii dezvalui un sarm de conquistador. Si nu avea parte de infrangerile unui oricare alt barbat. Aceasta ii era vocatia- sa-i daruiasca unei femei iubirea pentru o noapte si nu pentru o viata vesnica. Facea exact opusul celorlalti, promitea idealul absolut in iubire, incat altora le era cu neputinta sa il exprime in zece ani.
Nu scuza nimic din tot ceea ce spunea, pentru ca refuza s-o faca.

Don Juan modern


Rade. S-a trezit si e o zi frumoasa. Un nou inceput, o noua cucerire. Ar fi ramas o intreaga dupa-amiaza in pat, dar se ridica intr-un final, isi trase un pulover negru pe el si cobori in bucatarie. Isi pregateste
mic-dejunul. Arunca doua linguri de cafea in ceasca si toarna peste ea apa fierbinte din ibric. I se pare mai elegant si mai practic sa procedeze astfel, nefiind nevoit sa murdareasca tot ibricul. Isi aprinde o tigara, asteptand, pierdut, lunatic, cu ochii catre soare. Aburi grei se ridicau jucaus din ceasca, in recele diminetii.

Iese in strada si isi da seama ca e imbracat prea gros, asa ca alege sa se intoarca. In timp ce isi cauta cheile de la usa scarii, cineva i-o lua inainte si deschise. Se grabi sa isi puna  jacheta din blug deschis pe el si alerga pe trepte pana iesi din bloc. Respira apasat in timp ce se admira in vitrinele magazinelor din strada. Trebuia sa fie punctual, pentru a nu le crea celorlalti impresia ca timpul lor nu ar fi important pentru el. Se baza mereu pe principii considerate de altii importante, in timp ce pentru el nu reprezentau decat superficialitati ale societatii. Ura sa fie ordonat, caci dezordinea in sine insemna atitudinea sa fata de lucrurile dezirabile; avea o viziune distorsionata asupra intregii normalitati atat de stereotipe.

Deschise usa unei cafenele din bulevard pe care o frecventa adesea. Inauntru il astepta un vechi prieten din facultate. Isi comanda o cafea cu lapte, ii placea sa faca exces de cofeina, sa soarba fiecare gura luata din ceasca si sa se bucure de gustul amarui pe care il avea. Nu o bea niciodata cu zahar, sa nu ii strice aroma. Trecusera cateva ore de cand se afla acolo si cu toate ca nu il vazuse de mult timp, discutiile pline de amabilitate si de o simpatie latenta il plictiseau. Trebuia sa plece, nu ii placeau cu adevarat revederile dupa o lunga perioada de timp. Cat ar fi putut sa recupereze intr-un timp atat de scurt, ani intregi de rataciri si aventuri invaluite de ispite ? Iesi din cafenea si isi lua ramas-bun de la amicul sau.

continued...



Don Juan modern

Aminteste-mi sa-ti spun ceva inainte sa plec, dar nu uita, e important.

Ar fi stupid sa fiu chiar eu insami de partea mea, as fi prea increzatoare sa consider ca dintre noi doi, tu ai fost cel insotit pretutindeni de esec. Irepalabila greseala. Iarta-mi indrazneala. Tu ai fost de fapt singurul, care, printre aburii de alcool, ai reusit sa deslusesti ce epava dezgustatoare eram cand te refuzam ambitios.
Cat de nedreapta sa iti fiu ? E un moment, pe care, sincer, mi-l amintesc cu amaraciune. Moment care sa zicem ca se inspira din povestea noastra de dragoste.
.
.
.
Poveste de dragoste cu o moarte subtila, tardiva si plina de pasiuni salbatice. Un barbat nenorocit de femei, un Don Juan pe care l-au urat, l-au plictisit, l-au exasperat, si-au batut joc de el, i-au cheltuit banii, pe care, in sfarsit, cum se zice, l-au iubit toate femeile. Un tanar sofisticat, insotit de ambitii nebunesti si talente seducatoare aruncate-n van pe tot felul de domnisoare care doreau sa ii devina partenere. 
Ar fi acceptat sa fie cu fiecare dintre ele, insa doar pentru o noapte. Simtea cum fiecare din ele avea sa ii ia ceva din stralucirea vietii, din nemasurata sa libertate daca ar fi ramas mai mult decat atat cu ele. Fiecare era extraordinara pentru el, fiecare ii semana cu diferite caracteristici, personalitatii sale, pe care o considera complexa. Ii placeau femeile seducatoare, inteligente, dar naive in interiorul lor, copile si suficient de mature incat sa savureze o poveste de dragoste care avea sa dureze extraordinar de putin. 
Se simtea mizerabil din cauza asprimii temperamentului atunci cand una dintre ele il enerva si in mintea lui incepea sa aleaga. O data sau de doua ori, nu a mai rezistat si a plecat din camera fara sa spuna ceva. Il secatuia fiecare gest de prostie al ei, fiecare cuvant de amor care ii era rostit si  planurile ei aiurea despre viitor, incat o vedea complet nebuna. Indiscretia cuvintelor ei care incercau sa ii patrunda in minte il bulversa, devenea buimac si se ridica brusc din pat. Se aseza la fereastra si isi aprindea o tigara. Conversatia lui era simpla : ,, Daca-mi bat capul prea mult cu tine, sfarsesc obosit, imi stric silueta ,,. Dupa ce ii spunea asta, isi stingea tigara, se misca lent prin camera in timp ce se imbraca si iesea pe usa. O vedea respingatoare, dizgratioasa cum statea intinsa pe marginea patului si nu ii putea spune nimic. Stia ca dupa ce inchide usa in urma lui, totul avea sa dispara in banalitatea cordialitatii de care se folosea adesea.

Acum aluneca in liniste pe strada, coborand cateva trepte ca sa ajunga in strada principala si dupa aceea spre casa. Stia ca acolo e singur si ca doar asa isi putea gasi linistea contorsionata in timpul zilei de jalnicele curtezane...




Pe drumul meu mai întâlnesc şi ceaţă

Nu am încercat vreodată să îmi transpun idealurile în viaţa reală şi nu din teamă sau neputinţă, ci din simpla convingere că aşteptările îmi vor furniza o continuă nerăbdare. Furnicăturile interioare şi zbuciumul provocat de gândul unei reuşite nu fac altceva decât să epuizeze neîncetat negura pozitivismului cu care suntem înzestraţi într-o oarecare măsură, toţi. Am făcut greşeala odată de a precipita lucrurile şi de a-mi dezvolta un complex prin graba de a accelera tot ceea ce mi se întâmpla în jur. Până când, acum două săptămâni, când m-am oprit.
Am avut o zi în care am fost nevoită, sub greutatea impulsului, să decid pentru mine în cinci minute. Nu am urmat nici o raţiune şi am dat totul pe mână da-ului şi a nu-ului. A fost simplu, dar ceea ce a urmat mi-a complicat existenţa.
Am spus da unui job obţinut în nici o oră, am spus nu Paştelui şi familiei, am spus nu somnului şi picioarelor care aveau să cedeze. Am spus da unor oameni noi, necunoscuţi, am spus da unor bani veniţi din altă parte decât de la părinţi, dar e nevoie de muncă pentru asta.
Am spus nu restanţelor şi continui să dorm câteva ore ca să pot citi pentru examene. 
E minunat să devii responsabil pentru acţiunile tale, să te străduieşte să îmbini calitatea muncii tale cu a celorlalţi, iar la sfârşitul zilei, să te prindă cu ei răsăritul pe malul mării, chiar dacă eşti nedormit de 26 de ore, există distracţie şi după o astfel de zi. Să te pui în pat şi să adormi în 2 minute, să te trezeşti buimac, să-ţi faci un ceai şi să-l bei pe balcon, admirând lucrurile pe care le faci, iar seara să aţipeşti împăcat cu sine, să fii fericit că ai reuşit, puţin, dar ai făcut-o. Experienţele de început, de la 20 de ani sunt cele mai groaznice şi impardonabil de prosteşti, dar îţi aduc bucuria succesului, insignifiant, însă admirabil.
Mi-am lăsat toate deoparte, pentru că am realizat lipsa de vreo lună şi ceva de pe blog, îmi lipseşte partea aceasta, nu am mai scris de mult timp pentru mine. O greşeală pe care nu pot să scuz, mai ales când privesc marea zilnic şi ştiu cât am scris despre ea aici.
Devii vulnerabil, când nu mai ai timp pentru tine. Eşti insipid, eşti o unealtă. 
Merg pe premisa că am timp de toate, chiar şi după o zi de rahat, să privesc apa mării cel puţin o dată, o dată un minut.

Editorial nr.2 revista "Cuvântul Studentului"


„ Sinceritate ? Ziaristul spune sincer ceea ce gândeşte, creează la nesfârşit, dând dorinţa drept realitate. ”  Sunt câteva rânduri preluate dintr-un bileţel găsit sub cana de cafea într-o dimineaţă. Încotro vreau să vă îndrept gândurile ? Cu siguranţă dacă veţi ţine ochii deschişi, puteţi vedea totul. De certitudinea reuşitei mele nu mă pot convinge decât la final. Sunt poveşti care vorbesc despre succesul unei meserii, care te fac să tresari la auzul lor şi să îţi doreşti cu o nebănuită ardoare să te aflii printre protaganoşti. Nu vă voi da să gustaţi cireşe necoapte prin acest articol. Ci pur şi simplu  vă voi împrumuta ochii mei, cu care veţi vedea frumuseţea meseriei de jurnalist.
Alegând să fii un „watchdog” al societăţii în care trăieşti, îţi laşi sufletul să devină tezaur al cunoaşterii. Aici intervine pasajul în care zi şi noapte îţi pui o mie de întrebări şi te foloseşti de toate mijloacele pentru a răspunde la ele. Nu e uşor, dar îţi trădează răbdarea şi cu toate că ai mâncat un covrig, simţi că în stomac ţi-e doar nisip şi câţiva fluturi care se-aprind într-un joc de-a v-aţi ascunselea şi care-ţi aduc surâsul pe chip prin alergătura lor. Fericirea ţi-e atunci când reuşeşti, fără nici un reproş, să îţi îndeplineşti misiunea de a filtra informaţiile de interes public şi de a le transmite prin satelitul minţii, oamenilor. Nu poţi rata nimic, nu poţi ascunde, nu poţi să fii părtinitor. Nu poţi culege ştiri din pomii cerului, asta e clar. Va trebui să alergi, să le cauţi, să sapi după ele. De va fi nevoie, va trebui să deschizi o prăpastie pentru a descoperi dacă ceva nou se află acolo.
Dacă e soare afară, tu să îţi iei cu tine o geacă şi un fes, pentru că niciodată nu ai să ştii unde te trimite evenimentul. S-ar putea ca într-o zi să şi aselenizezi. Tocmai acest imprevizibil îţi dă puterea să compari cursul vieţii unei meserii cu un altul. Bucuria de a trăi pe propria piele ce alţii doar citesc şi de a umbla prin locuri de care ai auzit, dar pe care acum le vezi, nu va lăsa nicicând vreun gol în viaţa ta.
Vei cunoaşte trecutul pe care vei dori să nu îl laşi să se stingă, dragostea pentru semeni şi speranţa ca în urma ta să se schimbe ceea ce ai încercat să arăţi lumii că e nedrept. Truda te va învăţa să fii liber.
Meseria aceasta e un destin şi odată ce am gonit înspre el, nu vom afla niciodată cum are să se termine.
„ Ziaristul iubeşte cu gingăşie ceea ce nu merită să fie iubit .”

Din viaţa unui căminist


Întâmplarea face c-am rămas în stradă cu puţine luni în urmă, precum un cavaler plecând la drum fără armură. N-ar fi fost teroare, dar trebuia să mă grăbesc . Nu puteam să stau cu sacoşile de rafie pline de caserole şi geamantanul cu rufăraie-n bulevard. M-am dus la cămin, cu speranţa de mai bine şi unde nu-i cap, vai de picioare. După alergătura-n codru şi încoace, am detestat admirabil mijlocul de transport în public. Cutare administrator benevol, însufleţea secretarele cu câte doi covrigi de fiecare. Mi-au oferit o cameră la etajul al patrulea. Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, le-am mulţimit pentru coşmarul surprinzător în care îmi mănânc cu poftă şireturile de la bocanci în timp ce urc pe vârf de munte spre peştera muierii.
Când văd camera curată şi doar un pat gol, uimirea-mi provoacă un derapaj emoţional interior. Mă instalez în colţul de lângă geam.  La câte lucruri erau în cameră, părea că Armata Roşie  a trecut în marş pe aici şi s-a şi descălţat de miroase a legume cu muştar, punându-şi pantofi cu toc în fuga spre trenul european. Îmi las câteva pungi pe balconul îngropat în frigiderele pe post de motel al unor pescăruşi. Din cele şapte becuri care ar trebui să lumineze, funcţionabile sunt doar trei. O chiuvetă trecută prin murdăria atâtor mâini e cumătra gingăşiei dintr-o baie comunală. Zarvă, trolele pe hol, de parcă-i noaptea de cristal afară şi-au tăbărât nemţii pe noi. La sfârşitul zilei, garniturile mă lasă şi mă pun în patul marelui pitic din comitatul fără ţară. Trei arcuri dau din coadă, lovindu-mă în creierul coastelor. Uitasem regula de aur, aceea de a schimba salteaua prea uzată cu una de fripturi a vecinilor. În următoarele săptămâni, ajungi să ai insomnie acută din cauza sforăitului feminist- e cel mai grav din tipologia sa. E o satisfacţie îmbietoare să încerci să adormi pe partituri de grohăit şi scrâşnit din dinţi. Şi când, în cele din urmă adormi fericit privind şi numărând gândacii care se joacă de-a v-aţi ascunselea pe pereţi, te trezeşte în surdină alarma colegului de cameră, foşnetul pungilor şi urletul cuptorului cu microunde. Te trezeşti şi tu, buimac şi cu o ură admirabilă când vrei la baie, dar e ocupat. Şi stai la coadă ca-n urmă cu 30 de ani când te duceai la pâine.
După-amiaza te pui să dormi, că doar azi-noapte ai fost de tură la păzit năluci prin pescărie. Aţipeşti pentru cinci minute şi eşti trezit de vecinul cu burtă şi în halat, care testează reacţia auditorului cu maximum de bas şi maneaua literară. Dar dincolo de orice esenţă a eleganţei vieţuirii într-un mediu complex, îţi cade nasul când pe întregul palier pluteşte un iz de ceapă şi mâncăruri în ulei.
Internetul merge trece, asta doar de nu umblă imbecilii ţanţoşi la panou în căutarea aurului din El Dorado. Petreceri onorabile, ale unor bebeluşi captivi în sfera unor filantropi ce dau la toată lumea de băut lapte cu miere, au loc în sala de lectură. Şi când te duci şi tu să cauţi liniştea solemnă şi vrei să-nveţi în sesiune sau mai tot timpul, că de’, eşti stimabil doftor de rutină, n-ai unde, că la etaj se dă o petrecere blajină.
Pe hol erau cândva multe neoane şi în fiecare dimineaţă e cu unul mai puţin- iar nu mai au ceilalţi lumină în baie. Se întâmplă şi fenomene paranormale : lucruri îţi dispar din cameră şi nimeni nu ştie unde sunt. Vrei să-ţi pui de mâncare, dar vesela e murdară şi nimeni n-a mâncat azi ! Se porneşte un incendiu de la un smoc simplu de ţigară, că avem pufăitori cu zecile, stins apoi cu o căldare de apă.
Şi se încheie totul cu o primăvară frumoasă, perturbată de tandrele serate de manele şi pop, jos, la un grătar cu mici şi bere.

Coliba de paie 3

Nu am crezut vreodată că viaţa  mă va lega de o iubire soră cu marea. Mi-am transformat cu mulţi ani în urmă un vis într-o obsesie a existenţei mele. Era pentru prima oară când am stat faţă în faţă cu marea, aveam 13 ani şi  ştiam că întâlnirea cu ea va fi o fericire care nu se va uza. Au trecut şapte ani de atunci şi nu cunosc altceva mai frumos, dintre toate gloriile vieţii, precum priveliştea ei.  Doar prinvind-o, inima n-are cum să treacă nepăsătoare în faţa măreţiei ei, uit treptat de mine la bătaia fiecărui val, mă scufund adânc şi descopăr înlăuntrul meu lucruri pe care le-am pierdut.
E ciudat s-o aud vorbindu-mi despre fericire. Am o bucurie atunci când îi desluşesc râsul natural, pueril.
.
.
.
Mi-am limitat libertatea la două lucruri : să nu urăsc pe cei ce râd în gura mare şi să trec fără zgomot peste o iubire căreia să nu-i datorez nimic. De fapt, cred că pentru a doua mi-am schimbat şi viaţa şi n-am visat nimic în schimb, am rămas fără apărare şi deznădejdea că viaţa celor iubiţi, transformată în cele din urmă în cenuşa unor momente goale, mă va determina să revin la realitate.
Cui datorez plăcerea vieţii ? Nu pot să dau un răspuns potrivit, mi-e teamă să nu greşesc doar trasând un tipar, o cale spre bariera normalului şi tipizării, care decide în locul atâtor muritori de rând. Mă las mereu purtată de reveria momentului şi nu permit raţiunii mele lucide să întreprindă vreun proces al minţii. Mă tăvălesc de multe ori în neant, îmi las trupul murdar şi suferinţele posibile în faţa unui altar al mării.
Nu mă cuprind fiorii decât atunci când toţi ceilalţi sunt fixaţi asupra-mi şi privesc cu amărăciune la nebuna năpădită din toate părţile de tandrele nopţi şi ochii goi şi vineţi ai unui prizonier cuprins în delir.
Tăcerea nu a făcut altceva decât să dea răgaz frontierelor psihicului de la a mai trata orice urmă de amintire, regret, groază. Tind adesea în somn să-mi alung orice adevăr de care sunt legată.
.
.
.
Refularea e salvare de la imoral.  Conduita mi-e pătată de propriul suflet stingher şi prea plin de promisiuni şi de deznădejde. Să suporţi nenorocirile altora  e ca şi cum ai deveni martir al unei lupte zadarnice. Care să îţi fie după aceea răsplata, recunoştinţa ?
Nu vei fi decât judecat.

va continua ...
sursa foto : http://29decembrie.tumblr.com

Coliba de paie 2

Greşeala e aceasta : nu tu erai cel îndrăgostit de mine, ci invers. Eu voiam să îţi fiu amantă ţie şi nu tu mie. Mi-am pierdut orice urmă de curaj, m-am abătut din calea pe care mi-am propus-o, învelindu-mă cu dorinţa de a te cuprinde cât mai mult cu putinţă. E un lucru îngrozitor să-i reproşezi propriei tale conştiinţe pentru lucrurile pe care le poate născoci. Lucruri de altfel normale, dar nu şi pentru un om însetat după iubire.
Rămân uluită în faţa tendinţei tale de a mă sili să-ţi repet că a iubi reprezintă totul şi că poţi fi îndrăgostit cu adevărat doar o dată în viaţă. Prudenţa şi idealul pentru iubire în sine, m-au determinat totdeauna să consider o iubire ca fiind prima şi cea mai măreaţă .  .  .
.
.
.
Imaginează-ţi iubitule pământul un glob, o sferă. Acum închipuieţi-l o stâncă.
Unde vreau să ajung ? Vreau să fiu în stare să solidarizez cu nebunii care reuşesc să-şi învingă amintirile. Vreau eu însămi să devin o învingătoare.
Eşti trecător într-o lume pe a cărei culmi şi cer nu vei găsi decât ploaie. Crezi că drumurile vor fi mereu scăldate în soare ?
Vei ajunge un Don Quijote, dorind să culegi  gloria doar pentru a o depune la picioarele femeii iubite. Marginala diferenţă dintre tine şi el este reprezentată de calitatea idealului. În primul caz pur, limpede, fără aşteptarea sau certitudinea de a primi ceva în schimb, pe când tu cauţi sens vieţii în deşert, neştiind că viaţa are sens câtă vreme nu îl cauţi..
.
.
.
Cu cât mă străduiesc mai mult să-ţi recunosc glasul în mulţimea de oameni care alunecă aievea pe stradă, cu atât mă îndepărtez mai mult de amintirea ta. Gândurile-mi sunt arse pe rug, întreaga-mi fiinţă se târăşte la picioarele sufletului precum cea a unui eretic, în speranţa de a primi salvarea.
Voluptatea suferinţei din iubire e destinată acelora care au crezut în ea.

Orice prost şi-a supraestimat bucuriile,  s-a lipsit pe sine de dreptul de a regreta.
Nu cel iubit  ne face să suferim, ci memoria. Ea este singura care provoacă moarte, fără a vărsa un strop de sânge.

Coliba de paie

Ştii cum te văd ? Ca pe un amant. M-aş culca cu tine, pentru că eşti inteligent. Dar conştiinţa nu mă lasă să înşel. Nu voi face asta, dar nu spun nici " niciodată ", pentru că nu voi şti niciodată ce voi întâlni apoi. Sunt o fire contradictorie, nu sunt stăpână pe sentimentele mele, dezinvoltă, imatură.
Imaginează-ţi chipul meu când îmi duci lipsa. Vezi şi altceva în afară de ai mei ochi ?  Pentru că ei mint, chiar în momentul acesta de faţă, iar tu, prostuţ, te laşi fermecat de sclipirea lor infamă . Sunt o făptură mincinoasă când vine vorba de iubire, o secătură egoistă ce se hrăneşte cu nefericirea celui izbândit. Adună-te. Ştiu că mă doreşti, îţi observ nervozitatea cu care îţi muşti buzele. Dorinţa explodează prin fiecare por al pielii tale măslinii, ochii-ţi sunt atât de tulburi precum apa mării după furtună. Vrei să te culci cu mine. Şi eu vreau, însă doar atât. Nu pot face faţă lucrurilor pe care ţi le imaginezi după o noapte cu mine, sunt o iresponsabilă. Nu mă vrei să-ţi fiu iubită, asta ţi-o zic eu şi poate alţii mulţi de dinaintea ta. Mâine poate fi altul
în faţa mea, care va sta la fel ca tine, buimac şi visător.  Dacă mai bem două pahare de vin, peste o oră mă voi afla în patul tău. Ai să mă iei de mijloc încă de la uşă şi ai să mă cobori cu-n braţ pe pat. Mă vei dezbrăca
sălbatic, arzând de dorinţa de  a mă cuprinde mai repede şi a-mi simţi pulpele fierbinţi în braţele tale. Îmi vei săruta sânii mici şi calzi şi îţi vei dori să nu le mai dai drumul din palma ta rece. Îţi voi resimţi gâfâitul frenetic alunecându-mi aievea pe întreg corpul. Acelaşi miros de colonie cu care m-ai întâmpinat prima oară când ne-am întâlnit, îl porţi şi acum cu tine. E puternic, îmi stârneşte dorinţa carnală funestă de a-ţi atinge trupul care fierbe pe dinăuntru cu aceeaşi ardoare. Inutil să-mi învelesc coapsele fragile în aşternutul tău moleşit de povara unei astfel de nopţi. Mâinile îmi sunt imobile, îmi simt trupul diform, străin, trezit de mişcările bruşte ale degetelor tale care se plimbă nebune, fără a mai izbuti.  Ce e dragostea, dacă nu avem un pat ? Nu că ar reprezenta el totul, dar contribuie la îndeplinirea ei cum contribuie fierul la înfăptuirea armurilor pentru cavaleri. Nu-i uşor să păstrezi melancolia unor astfel de momente, dar modestia cu care întreprinzi fiecare clipă şi teama de a nu-ţi scăpa ceva necugetat în acţiunile tale te transformă într-un copil al mării.

to be continued . . .

Scriitorul Alexandru Mihalcea – povestea unui fost corespondent al României libere la Constanţa


„ În celulă am meditat la mâncare”

Născut la 13 august 1936 în Bucureşti, Al. Mihalcea absolvă Liceul „ Ion Neculce” din capitală, iar la 17 ani se înscrie în cadrul Facultăţii de Ziaristică a Universităţii „ Dr. C.I. Parhon”. În anul al II –lea renunţă la facultate din cauza influenţelor comuniste pe care le regăsea în cursurile profesorului Leonte Tisminitchi, cunoscut şi sub numele de  Leon Tismăneanu. Diferenţa dintre prelegerile profesorului şi realitate, precum şi orientarea ideologică a orelor cu privire la viaţa de partid şi viaţa personală a liderului sovietic Stalin, au condus la schimbarea carierei profesionale a tânărului scriitor. Timp de doi ani urmează regimul Şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie „ Nicolae Bălcescu”, după care revine pe băncile ziaristicii, devenită între timp secţie a Facultăţii de Filozofie. În timpul facultăţii este racolat de secţia Securităţii, oferindu-i-se misiunea de a raporta activitatea colegilor săi . În următoarele 48 de ore, Al. Mihalcea comite eroarea fundamentală de a cere dreptul de a părăsi şcoala, din motive lesne de înţeles. Intenţia sa a fost considerată un act al desconspirării, astfel că în anul 1959, acţiunile sale sunt analizate critic în timpul şedinţelor de partid ale facultăţii. Din cauza sărăciei cantinei studenţeşti, tinerii propun programe de reformare, moment în care au loc primele arestări. La 25 martie este arestat, fiind acuzat că a uneltit împotriva regimului şi că a fost simpatizant al revoluţiei din Ungaria. În următoarele trei luni este anchetat conform metodelor clasice ale Securităţii : tortură, demoralizare, izolare. A fost închis la Jilava în secţia secretă, unde se aflau doar cei care nu erau împuşcaţi în urma reeducării, alături de încă şase colegi şi prieteni. Distrugerea psihologică a anchetatului a constat în bătăi şi batjocură din simplul motiv că nu a dorit să îşi trădeze colegii. Erau închişi într-o cameră de 70 de metri aproximativ 300 de persoane, unde doar bătrânii aveau voie să stea lângă uşa din grilaj metalic pentru a lua o gură curată de aer.



 „ Am vărsat sânge din cauza bătăii la plămâni, iar un efect a fost acela a pierderii memoriei vizuale. Pe tot parcursul celor trei luni de zile s-a urmărit nimicirea personalităţii prin procedee diferite de zdrobire, cu întoarceri de 180 de grade a reperelor pe care se bazează un mininum de respect de sine, depersonalizarea şi împingerea către autodemascare. Ajungi să te rogi la picioarele lor să fii lăsat în pace.”



Aflat în lagărul din Balta Brăilei, îmbolnăvirea forţată de febră tifoică reprezenta unica şansă de evitare a epuizării fizice şi pauză de la construcţia unui dig. De asemenea, inflamarea intenţionată a unor vene constituia o metodă secundă de ocolire a muncii chinuitoare. Timpul petrecut în lagăr alături de importanţi oameni de cultură, i-a valorizat cunoştinţele de limbă franceză.

În 1963 Alexandru Mihalcea este eliberat din penitenciarul Gherla, la vârsta de 27 de ani. Urmează cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, secţia „ Limba şi Literatura Franceză”.. După absolvire devine profesor la Colegiul Naţional „ Mihai Eminescu” şi la Colegiul Naţional „ Mircea cel Bătrân” pentru a împărtăşi tinerilor elevi experienţa întâlnirii marilor scriitori francezi precum Baudelaire, Mallarme, Rimbaud .

În 1969 are loc un recurs, în urma căruia inculpatul Al. Mihalcea este găsit nevinovat de actele pentru care fusese condamnat cu mai bine de zece ani în urmă şi achitat de către Tribunalul  Suprem al Republicii Socialiste Române pentru lipsa infracţiunii. Încurajat la început de sentimentul nedreptăţii făcute, cere despăgubire, însă este ameninţat şi renunţă.


Întreaga sa viaţă este descrisă în cărţile „Jurnal de ocna” (1994), „Uranus – Gherla, via Salcia” (2004), „Salcia,un lagăr al morţii” (2009), precum şi în articolele publicate, în special, în „Memoria: revista gândirii arestate”.


Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi