Treceți la conținutul principal

Pe drumul meu mai întâlnesc şi ceaţă

Nu am încercat vreodată să îmi transpun idealurile în viaţa reală şi nu din teamă sau neputinţă, ci din simpla convingere că aşteptările îmi vor furniza o continuă nerăbdare. Furnicăturile interioare şi zbuciumul provocat de gândul unei reuşite nu fac altceva decât să epuizeze neîncetat negura pozitivismului cu care suntem înzestraţi într-o oarecare măsură, toţi. Am făcut greşeala odată de a precipita lucrurile şi de a-mi dezvolta un complex prin graba de a accelera tot ceea ce mi se întâmpla în jur. Până când, acum două săptămâni, când m-am oprit.
Am avut o zi în care am fost nevoită, sub greutatea impulsului, să decid pentru mine în cinci minute. Nu am urmat nici o raţiune şi am dat totul pe mână da-ului şi a nu-ului. A fost simplu, dar ceea ce a urmat mi-a complicat existenţa.
Am spus da unui job obţinut în nici o oră, am spus nu Paştelui şi familiei, am spus nu somnului şi picioarelor care aveau să cedeze. Am spus da unor oameni noi, necunoscuţi, am spus da unor bani veniţi din altă parte decât de la părinţi, dar e nevoie de muncă pentru asta.
Am spus nu restanţelor şi continui să dorm câteva ore ca să pot citi pentru examene. 
E minunat să devii responsabil pentru acţiunile tale, să te străduieşte să îmbini calitatea muncii tale cu a celorlalţi, iar la sfârşitul zilei, să te prindă cu ei răsăritul pe malul mării, chiar dacă eşti nedormit de 26 de ore, există distracţie şi după o astfel de zi. Să te pui în pat şi să adormi în 2 minute, să te trezeşti buimac, să-ţi faci un ceai şi să-l bei pe balcon, admirând lucrurile pe care le faci, iar seara să aţipeşti împăcat cu sine, să fii fericit că ai reuşit, puţin, dar ai făcut-o. Experienţele de început, de la 20 de ani sunt cele mai groaznice şi impardonabil de prosteşti, dar îţi aduc bucuria succesului, insignifiant, însă admirabil.
Mi-am lăsat toate deoparte, pentru că am realizat lipsa de vreo lună şi ceva de pe blog, îmi lipseşte partea aceasta, nu am mai scris de mult timp pentru mine. O greşeală pe care nu pot să scuz, mai ales când privesc marea zilnic şi ştiu cât am scris despre ea aici.
Devii vulnerabil, când nu mai ai timp pentru tine. Eşti insipid, eşti o unealtă. 
Merg pe premisa că am timp de toate, chiar şi după o zi de rahat, să privesc apa mării cel puţin o dată, o dată un minut.

Comentarii

Bianca Badea a spus…
Felicitari pentru ca te descurci atat de bine!
JustMe a spus…
Nu exista, nu putem sa avem timp pentru toate. eu stiam ca am scris foarte rar pe blog, din cauza timpului, a copilului si a proiectelor personale, dar m-a lovit asa cand m-am uitat intr-o zi si am vazut ca in tot anul 2012 am avut doar patru postari. atunci m-a lovit! Mi-a parut tare rau si mi-am dat seama ca mai am atat de multe lucruri de spus... so, i'm back!
P.S: sa stii ca postarile tale "Coliba de paie" m-au impresionat de-a dreptul, ai scris exact toate lucrurile nescrise de mine in perioada aia. Iti multumesc!
Izabella Stefania a spus…
You are baaaccck :*
Kiraa. a spus…
astept asa...cu mai multa nerabdare, parca, sa-mi spun si eu lucruri de genu :) e placut sa citesti ceva ce ai putea trai
si mi-era dor sa-mi bag nasul pe aici... multa bafta!:*
Amaunet C a spus…
foarte frumos!
Alexaaxc a spus…
Nu e nevoie sa iti motivezi absenta atat timp cat mai inainte de toate scriem pentru noi si nu la foc automat sau la cerere.
Succes cu noul job!
De ce sa fie succesul insignifiant? Cate momente mai gasesti in care sa te simti atat d eimpacat cu tine insuti?
Moni * a spus…
pe voi, cei cu marea aproape, vă invidiez cel mai mult!
Pauza De Tigara a spus…
Luptandu-ma cu timpul n/am observat ca au trecut 2 luni de cand n-am mai postat si pregatita sa "te citesc" observ aceasta absenta a ta, tot de 2 luni..unde iti umbla mintea stimata 29decembrie? eu te astept oricand..
Cola a spus…
e genial sentimentul că nu mai ești dependent de nimeni, că poți să te întreții, că poți fi cu adevărat tu, fără ajutor din jur. că poți să fii ce vrei să fii, fără să ți se ofere nimic. am doar 15 ani, dar blogul tău mă uimește. așa că ți-am dat follow. dacă vrei, poți să te uiți și pe blogul meu. e despre mine, despre noi, despre voi și despre nimeni. e un blog în devenire. să știi doar că ador blogul tău.
Alexandru a spus…
Nici in iunie, nici iulie n-ai scris. Sper sa o faci in august !

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Sâmbătă, ziua 8. Știu că nu e ușor să te iubesc

Dacă ar fi fost, putea să o facă oricine. Mi-am pus în cap să nu fiu oricine, căci nimeni nu avea cum să iubească ființa ta așa cum o fac eu. Dar am uitat treptat, ușor de mine ...
.
.
.

În dimineața aceasta m-am trezit și n-am mai văzut soarele. Mă simt deshidrată și mai degrabă obosită după somnul nu foarte plăcut pe care l-am avut azi-noapte. Privesc la tavan și lustra se zguduie puternic din cauza pașilor greoi și apăsați ai vecinilor de deasupra. Oftez. Închid ochii și trag cearceaful peste picioare. Vreau să mai dorm o oră. De fapt, mi-aș dori să nu mă mai trezesc. Astfel, n-aș mai fi nevoită să-mi repet visul care mă destramă și-mi poartă sufletul desfigurat de gânduri, într-un ireal construit din realitatea subconștientului meu.

Viața mea dezordonată a ajuns la cel mai lung sens giratoriu. Nu știu dacă să virez la stânga în necunoscut, dacă să o țin drept pe drumul ce am pornit ori dacă să fac dreapta pe un drum abia pietruit. În visul meu sunt un trup și suflet dezorientat, iar o …

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…