Treceți la conținutul principal

Coliba de paie 3

Nu am crezut vreodată că viaţa  mă va lega de o iubire soră cu marea. Mi-am transformat cu mulţi ani în urmă un vis într-o obsesie a existenţei mele. Era pentru prima oară când am stat faţă în faţă cu marea, aveam 13 ani şi  ştiam că întâlnirea cu ea va fi o fericire care nu se va uza. Au trecut şapte ani de atunci şi nu cunosc altceva mai frumos, dintre toate gloriile vieţii, precum priveliştea ei.  Doar prinvind-o, inima n-are cum să treacă nepăsătoare în faţa măreţiei ei, uit treptat de mine la bătaia fiecărui val, mă scufund adânc şi descopăr înlăuntrul meu lucruri pe care le-am pierdut.
E ciudat s-o aud vorbindu-mi despre fericire. Am o bucurie atunci când îi desluşesc râsul natural, pueril.
.
.
.
Mi-am limitat libertatea la două lucruri : să nu urăsc pe cei ce râd în gura mare şi să trec fără zgomot peste o iubire căreia să nu-i datorez nimic. De fapt, cred că pentru a doua mi-am schimbat şi viaţa şi n-am visat nimic în schimb, am rămas fără apărare şi deznădejdea că viaţa celor iubiţi, transformată în cele din urmă în cenuşa unor momente goale, mă va determina să revin la realitate.
Cui datorez plăcerea vieţii ? Nu pot să dau un răspuns potrivit, mi-e teamă să nu greşesc doar trasând un tipar, o cale spre bariera normalului şi tipizării, care decide în locul atâtor muritori de rând. Mă las mereu purtată de reveria momentului şi nu permit raţiunii mele lucide să întreprindă vreun proces al minţii. Mă tăvălesc de multe ori în neant, îmi las trupul murdar şi suferinţele posibile în faţa unui altar al mării.
Nu mă cuprind fiorii decât atunci când toţi ceilalţi sunt fixaţi asupra-mi şi privesc cu amărăciune la nebuna năpădită din toate părţile de tandrele nopţi şi ochii goi şi vineţi ai unui prizonier cuprins în delir.
Tăcerea nu a făcut altceva decât să dea răgaz frontierelor psihicului de la a mai trata orice urmă de amintire, regret, groază. Tind adesea în somn să-mi alung orice adevăr de care sunt legată.
.
.
.
Refularea e salvare de la imoral.  Conduita mi-e pătată de propriul suflet stingher şi prea plin de promisiuni şi de deznădejde. Să suporţi nenorocirile altora  e ca şi cum ai deveni martir al unei lupte zadarnice. Care să îţi fie după aceea răsplata, recunoştinţa ?
Nu vei fi decât judecat.

va continua ...
sursa foto : http://29decembrie.tumblr.com

Comentarii

rosia_lady a spus…
Imi place, scrisul tau este superb. Fiecare creatie pe care o asterni pe filele acestui blog este desavarsita, esti o maestra a cuvintelor.
Anonim a spus…
pentru ca prima parte, cu marea, a umblat la sufletelul meu. si i-a aprins un dor, tare tare.

si pentru cat de minunata poti sa fii!
si pentru toate celelalte lucruri geniale ale tale, iti transmit imbratisari calde.
R.
Ciocolatika a spus…
Draga mea, ai fost nominalizată :) http://ciocolatika.blogspot.ro/2013/02/premiu-frumos-si-curios.html

Numai bine îți doresc!
Bianca Badea a spus…
Wonderfull! :*
Nesuferita ` a spus…
Scrii atat de frumos .:* Felicitari.
Rosaline a spus…
Ai un mic chestionar la mine pe blog, daca te intereseaza, intr-un moment de liniste sau, pur si simplu, de lipsa de ocupatie ;) http://timpulslujestedarnuexista.blogspot.ro/2013/02/o-chestie-draguta-pentru-manca-timpul.html
Pauza De Tigara a spus…
imi place..astept continuarea..
Amaunet C a spus…
Așa frumos așterni tu pe blog toate cuvintele ! Nu știu ce să-ți spun , toate complimentele ar fi prea puține !

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Sâmbătă, ziua 8. Știu că nu e ușor să te iubesc

Dacă ar fi fost, putea să o facă oricine. Mi-am pus în cap să nu fiu oricine, căci nimeni nu avea cum să iubească ființa ta așa cum o fac eu. Dar am uitat treptat, ușor de mine ...
.
.
.

În dimineața aceasta m-am trezit și n-am mai văzut soarele. Mă simt deshidrată și mai degrabă obosită după somnul nu foarte plăcut pe care l-am avut azi-noapte. Privesc la tavan și lustra se zguduie puternic din cauza pașilor greoi și apăsați ai vecinilor de deasupra. Oftez. Închid ochii și trag cearceaful peste picioare. Vreau să mai dorm o oră. De fapt, mi-aș dori să nu mă mai trezesc. Astfel, n-aș mai fi nevoită să-mi repet visul care mă destramă și-mi poartă sufletul desfigurat de gânduri, într-un ireal construit din realitatea subconștientului meu.

Viața mea dezordonată a ajuns la cel mai lung sens giratoriu. Nu știu dacă să virez la stânga în necunoscut, dacă să o țin drept pe drumul ce am pornit ori dacă să fac dreapta pe un drum abia pietruit. În visul meu sunt un trup și suflet dezorientat, iar o …

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…