Propria-mi nenorocire mi-e greu să o descriu

uneori mă simt atât de îngrădită de neputinţa celor din jur, încât mi-e teamă să nu ajung să-mi reneg şi eu la rându-mi condiţia de luptător.cum să te înstrăinezi de-o lume care te atrage, te defineşte ? cum să-ţi scuzi greşeala când a fost intenţionată ? cum să faci totul să dispară când ce-ţi dă ea e fără dar şi poate tot ce ţi-ai dorit ? te înspăimântă timpul, doar de n-ai fi om nu te-ar înspăimânta,  ţi-e vid şi sufletul, dar cui nu-i e când disperarea  apare limpede la capăt, iar tu lucid reacţionezi, te sustragi şi speri spre o viaţă mai înaltă.
dar ea nu dispare, decât de o înfrunţi. şi mai trăieşti o dată umilirea, de a fi învins de propria nenorocire.

timp

şi cum e oraşul pustiu noaptea, aşa e şi ziua acum.
şi cum dimineaţa se lasă ceaţa, aşa se lasă şi pe la orele zece . . .
şi cum iubeam odată, aşa iubesc şi acum
şi dacă-mi spui că m-am schimbat, te-nşeli, propria-mi inimă a rămas neschimbată.

.
.
.

timpul ne poartă cu sine pentru că nu mai avem nimic de iubit, nimic de dorit, nimic de dăruit . . .
şi pentru că, lăsându-te în voia lui, îţi faci viaţa mai uşoară, pe când alţii aleg să  lupte continuu cu el.
cred că ştiu de care parte eşti acum, fiindu-mi tot un necunoscut.

dragă anonim.

eu nu-s geniu, nu-s nici ce, sub anonimat ai spus, că sunt sau vreau să fiu.
eu nu creez eu nu aduc lumină, eu nu privesc la oameni care nu inspiră.
eu nici nu urăsc sau privesc cu dezgust, când mulţi ca voi se-aruncă, în torenţi de jigniri
fără să cunoască firea-mi de nebun.
şi ştiu că vei veni iară, cu vorbe grele şi nume ale unor mari artişti, dar nu-i nevoie dragul meu să foloşeşti citate şi să-mi denunţi opera cu zor,
căci cei ce din citate tot au a spune, sunt doar simpli amatori.

cum fac rost de timp ?

printre valuri de filosofie pură de la şcoală, printre eseuri la română şi istorie nebună, găsesc, puţin ori chiar deloc, timp să-mi fac s-ajung pe blog.
cât de trist, nu ?

ce mă fac, ce mă fac ? timpul nu-mi ajungeeeeee. să citesc de vreau n-am cum .

prima dată

a iubi ceea ce nu vei mai vedea a doua oară înseamnă a iubi cu foc şi pară, pentru ca apoi să te nărui.


şi parcă de câte ori te văd, pare să fie prima dată . . .

vis în vis mi-e aşteptarea

derizoriu îmi încep dimineţile de toamnă, când, fără să dau seamă sentimentului obsesii de lumină, trupul se-nfioară tot, odată cufundat în apa rece. cufundarea-i dă formă de val.o încordare a muşchilor de la apa rece mă prăbuşeşte. şi cad, fără să dau seamă, pe nisip, cad pradă întunericului fără de sfârşit, sunt ameţit iar buzele-mi sunt pulbere de sare. o dorinţă arzătoare îmbrăţişează viaţa cu dezgust şi ce-mi lasă-n urmă e murmurul ultimului val trecut.
nu-mi îmbină trupul nici cu soare, nici cu lună, lasă ca suferinţa să-l străpungă.
în decor plin de lumină, dragostea are să-mi vină, cu toată priceperea în slujba cuceririi.
.
.
.
acum totul mă lasă intact, nu renunţ la nimic din mine însumi, nu-mi pun nici o mască. prăfuit e timpul tot de-atuncea şi fierbinte-i aşteptarea, să tot aştepţi cu sufletul trecut prin ace, pe faţă şiruind sudoare, că nici nunta, nici iubirea, nici formele acestor două, n-au să vină într-o lume atât de meschină . . .

Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi