Adio-ul

Ce pot să-ţi dau eu ?
Un trup arzând de viu 
O minte nebună, febrilă
Ochi ce dau de înţeles diafana lumină 

Unde voi ajunge prin lunga dibuire a sufletului-ţi şovăielnic ? Mă întreb . . . sunt prea aproape, prea de murire? Ţi-e sufletul în floare  ori ţi-e dor de înflăcărata-mbrăţişare ?
Pretinzi că-mi ştii de frică, tu pui de cerşetoare, odată negând, taina dispare. 

Când stele se lovesc pe cer, în mintea ta se întâmplă un măcel. Tâmplele nu-ţi mai rezistă, mâini şi buze se strivesc de-al robiei tău trecut.
Eşti obosit, şi-al tău trup ce din lacrimă născut, devine acum totul ceţuri sfâşiate de vânt. Te credeam a mea eternă iubire, a mea vastă plutire. 

Te-ai dovedit, ca într-o geană, una câte una căzând, purtând lespezile negre amintiri, să fii cel care sensibilul meu suflet mi l-ai nimicit.

Suntem fii Lui, şi tu şi eu . . . nu ştiu care dintre noi a fost mai truditor. Dar gloria se-nalţă şi tu n-ai s-o vezi, eşti prea muşcat de lupte ale sânului femeiesc. Privirea-ţi va fi albă, pielea străbătută de şiroaie încărcate de păcate, trupul tot el se va usca . . . aşteaptă, vine noaptea  . . . vei vedea.

Să nu ceri milă, nici îndurare, în Rai sufletul tău n-are căutare. Şi de te vei naşte din nou, decenii ale sorţii, lacom, insuportabil, vor gonii în goana lor. Dar până atunci dă-mi pace . . . . lasă-mă să mor.

Ochii tăi devoră tot, răsfrânge sufletul bogat în unul mort. Destin tragic ai să ai, nuduri ale minţii din umbră în umbră vor umbla.
Suspinul e adânc, aud şi glasul lumilor de sus  . . . crud zăvor ţi-au pus la pofte.
Pleacă, du-te-n Sud, din nou chemări discrete aud.

Şi mai e încă timp de toate, dar ni-s inimile plouate, extazul ne e trecut, dorul de iubire a dispărut . . . tot, dar mai presus de toate, 
suflete noastre noi ni le-am pierdut.



                                         foto: acid25

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sub arcadele de fluturi

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate