Treceți la conținutul principal

infam

nu era nebun, nu era bolnav, avea doar o durere care s-a prelungit la nesfarsit.. si cum vechile rani redeschid mereu poarta infernului, s-a lasat purtat de fantastica clipa, iar sufletu-i mergea fara graba, lovind cu putere in peretii iadului.
s-a oprit. ii era frica, iar in adancul privirii sale se observa o flacara vie, rosiatica, intensa. fiori reci strabateau corpul sau. acea experienta i-a violat inocenta, a distrus tot ce e era mai frumos si angelic la el, i-a conferit o imagine de nenorocit.
acest nemernic care a profitat de sufletul ei ingenuu si pur.

Comentarii

...Stefix... a spus…
Trist ...
Bibby Ellen a spus…
şi durerea care se prelungeşte la nesfârşit duce la nebunie.

intrigant scris. iar poza pe măsura postării! :x
QED a spus…
Toti avem iadul nostru, monstrii care ne conduc actiunile. Sa sapam mai adanc si poate descoperim vreun izvor viu care sa ne contracareze actiunile autodistructive.
Flyerboy a spus…
Chiar e trist. Si fotografia aia se incadreaza mai mult decat perfect in decor!!
a.Lina a spus…
Cit de tremurator.
Ami a spus…
Tremurator de frumos.
Mi-as dori sa nu existe atata tristete.
Ioana a spus…
wow!
Lorelei a spus…
In general durerea duce la nenorocire, indiferent de persoana si puterea ei. Mereu ramane un nod, ramane ceva in urma, asa ca nu e loc prea mare de invinovatire.
Miss Tzutzu a spus…
In general durerea duce la nenorociri si nenorociti. Nu prea ramane loc de invinovatire.
roscata din vis a spus…
o imagine superba....:x
Nymphetamine a spus…
nu ma mai satur de cuvintele tale :X
Denisa a spus…
Din durere vine si mai multa durere...
Anonim a spus…
Foarte melancolic..

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Sâmbătă, ziua 8. Știu că nu e ușor să te iubesc

Dacă ar fi fost, putea să o facă oricine. Mi-am pus în cap să nu fiu oricine, căci nimeni nu avea cum să iubească ființa ta așa cum o fac eu. Dar am uitat treptat, ușor de mine ...
.
.
.

În dimineața aceasta m-am trezit și n-am mai văzut soarele. Mă simt deshidrată și mai degrabă obosită după somnul nu foarte plăcut pe care l-am avut azi-noapte. Privesc la tavan și lustra se zguduie puternic din cauza pașilor greoi și apăsați ai vecinilor de deasupra. Oftez. Închid ochii și trag cearceaful peste picioare. Vreau să mai dorm o oră. De fapt, mi-aș dori să nu mă mai trezesc. Astfel, n-aș mai fi nevoită să-mi repet visul care mă destramă și-mi poartă sufletul desfigurat de gânduri, într-un ireal construit din realitatea subconștientului meu.

Viața mea dezordonată a ajuns la cel mai lung sens giratoriu. Nu știu dacă să virez la stânga în necunoscut, dacă să o țin drept pe drumul ce am pornit ori dacă să fac dreapta pe un drum abia pietruit. În visul meu sunt un trup și suflet dezorientat, iar o …

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…