Preludiu în faur
Calc pe pietre în februarie auster. Oftez şi văd marea în albe imagini care pier. O noapte, ţie buze ţipătoare, ţi-o ofer. În noi e acelaşi amestec în care, copleşitor, iubirea încă arde. Dar spune-mi, e ea roditoare ? Ţi-s oasele sătule de patul de iubit?
Mă simt elogiată şi sunt întrebată : de către cine ? O fi iubit ... mi-e sufletul jignit când se încarcă cu umana ideea despre ibovnic. Strig : da, inima mi se îndreaptă spre zenit ... n-am amant, nici iubit.
Dar, în timp pierdut pe globul pământesc, se nasc din întuneric jumătăţi de trup omenesc. Sunt albi, sunt aurii, sunt negrii . . . străvezii. Sunt peţitori cu vesel farmec şi lăcomiţi. Şoptesc, de-abia auzi, despre marea Preaiubi. Să te aştepţi să fugă, nu cunoşti al lor destin. Le e inima chircită şi-s insuportabili de senin.
O vorbă goală de ţi-ar zice tu să trebuiască să îi crezi. Ne-am răsfrânge în tot ce există, numai să nu-i vezi.
Şi ne-am naşte din nou, îmbrăţişaţi ca spiţele roţii, dar inima sensibilă ea va rămâne. Albaştrii ochi ţi-or măcina iar mintea de lunatic şi cu înfrigurare, amintiri de-a valma vor înstela trecutul.
Tu să fii proastă, oricum n-ai să-nţelegi iubirea. Pământul îţi fuge de sub picioare. Cine e el şi cine eşti tu oare ?
Să ne iubim etern, nu mâine, nici curând . . . căci o amintire doare .
Mă simt elogiată şi sunt întrebată : de către cine ? O fi iubit ... mi-e sufletul jignit când se încarcă cu umana ideea despre ibovnic. Strig : da, inima mi se îndreaptă spre zenit ... n-am amant, nici iubit.
Dar, în timp pierdut pe globul pământesc, se nasc din întuneric jumătăţi de trup omenesc. Sunt albi, sunt aurii, sunt negrii . . . străvezii. Sunt peţitori cu vesel farmec şi lăcomiţi. Şoptesc, de-abia auzi, despre marea Preaiubi. Să te aştepţi să fugă, nu cunoşti al lor destin. Le e inima chircită şi-s insuportabili de senin.
O vorbă goală de ţi-ar zice tu să trebuiască să îi crezi. Ne-am răsfrânge în tot ce există, numai să nu-i vezi.
Şi ne-am naşte din nou, îmbrăţişaţi ca spiţele roţii, dar inima sensibilă ea va rămâne. Albaştrii ochi ţi-or măcina iar mintea de lunatic şi cu înfrigurare, amintiri de-a valma vor înstela trecutul.
Tu să fii proastă, oricum n-ai să-nţelegi iubirea. Pământul îţi fuge de sub picioare. Cine e el şi cine eşti tu oare ?
Să ne iubim etern, nu mâine, nici curând . . . căci o amintire doare .
Comentarii
Foarte frumos scris!
nu oamenii.
Să ne iubim etern, nu mâine, nici curând . . . căci o amintire doare ."
Preferatele mele pentru că mă regăsesc. Scuze că abia acum citesc şi îţi las comment. În timpul şcolii nu pre am timp.