Poveştile unui îndrăgostit III - A cincea tristeţe
Pierdut în delir, când lumea flămândă goneşte în noapte fără lună, când se înfructă ca nebuna iar în urma ei, marea devine cimitir. Spicul iubirii care din lacrimă s-a ridicat e alb, bătrân . . . se duce-n zbor neodihnit acum.
Ascultă-mă şi doar atât te rog, du-mă la marginea oraşului năruit de valuri şi lasă-mă. Acolo, vuietul mării îmi va lovi auzul subţire şi anotimpuri reci vor lăsa urme discrete în revărsarea timpului.
Ritual nu vreau să-mi faci, îmi sunt de-ajuns sânii tăi ca fructele dulci şi pupila de-a pururea-ţi trează.
Acolo, e orizontul unde lumea moare, dar eu nu vreau a muri, vreau să-ţi simt la amurg umerii cum cad obosiţi, vreau să stăm faţă-n faţă cu liniştea albastră.
Poate mâine, dacă nu, curând . . .
Comentarii