Treceți la conținutul principal

Tu cat de bogat esti ?

Se spune ca este greu sa-ti deschizi sufletul dupa ce a trecut mult timp de la intamplarea care l-a marcat. Dar nu imposibil.
Probabil zilnic avem parte de evenimente care ne uimesc si care isi cauta loc pentru a-si lasa amprenta in sufletele noastre. Ar trebui sa ne ascundem, sa fugim si sa ne acoperim ochii in fata lumii ? E si asta o cale, dar e cea mai usoara. Si pana la urma, alegi sa porti ochelari protectori tot timpul sau cateodata preferi sa infrunti jungla realitatii ?
Sincera sa fiu cu voi, aleg infruntarea. Si nu ca mi-ar face o deosebita placere, ci pentru ca asa sunt eu, iar confruntarile ma definesc. Fie vorba de un cersetor sau de un copil descult in fata unei covrigarii, ma implic. Si-mi dauneaza. De fapt, ma afecteaza fiecare fapt pe care societatea il marginalizeaza si il considera un mizilic.
Ne vrea societatea umani ? Nicidecum. Practic ajungem sa facem parte dintr-un proces al rationalizarii societatii, al mcdonaldizarii ei. Cola, fanta sau sprite ? Un ceai va rog si nu din ala din tonomat, la ibric nu aveti ? N-avem timp de astea, domnisoara.
Tocmai aici e problema, consideram ca avem timp. Avem timp sa mergem la facultate, dar cand ne lovim in drum spre ea de un eveniment, acceleram pasul pentru ca nu vrem sa intarziem. Avem timp sa mergem la lucru, dar in pauza de masa halim grabit un meniu si restul il aruncam. Pentru ca nu avem timp sa cerem sa ni se puna la pachet pentru a oferi cersetorului si lui o masa.
A oferi oamenilor din timpul tau e o comoara. Tu cat de bogat esti ?

Comentarii

Bianca Badea a spus…
Eu niciodata nu zic ca am destul timp...
Pauza De Tigara a spus…
Uneori nu am, alteori am, iar cand am chiar l-as imparti cu ceilalti

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Luni, ziua 18. Începuturile

Dragă jurnal,
Nu era pentru prima oară când mergeam la o petrecere în vreo dugheană de prin centrul Bucureștiului.  Nu eram nici de foarte mult timp prin capitală ca să-ți pot spune că am fost la prea multe. Mă mutasem abia de două luni și hoinăream străzile ca un câine scăpat din lațul unei bătrâne. Aveam bani, aveam ce face, ce cumpăra, ce încerca. Mă cuprindea mirajul unui oraș înghesuit de turme și totuși atât de sălbatic. Îmi plăcea și îmi repugna simultan confuzia și starea primitivă care mă învăluia în acel început de viață. Puteam să aleg între tot felul de bărbați mai mult sau mai puțin atrăgători, dar șarmanți și interesanți. Îmi plăcea  tipul cuceritor și-mi place și acum. Sunt de părere că un bărbat nu ar trebui  să se oprească din a curta o femeie la nesfârșit. Bine, există și tipul cuceritorului care îmi displace extraordinar de mult: atunci când nu mă atrage; dacă nu mă atrage, dansul cocoșelului îmi alungă orice pornire sexuală; când nu e atracție de nici un fel, efortu…

Duminică, ziua 17.

Dragă jurnal,
Simt cum se apropie toamna. Îi simt vântul iute și rece cum lovește în obraji. La orele 8 ale dimineții încă îți îngheață respirația și ochii plâng după soarele torid din vară. Au început copacii toți să fie luați la rost de bruma neanunțată care i-a întors cu susul în jos. Le sunt coroanele  cuprinse  de frisoane care fac din scuturarea frunzelor un dans înecat într-un delir al pasiunii. 
Mă simt sensibilă în această dimineață. Melancolică și prinsă în aceleași mișcări plastice și ritmice ca  cele ale frunzelor. Mă gândesc dacă sunt pregătită să încep adevărata poveste ce se vrea spusă în paginile tale. Până acum m-am lăsat purtată de sentimente mici și mai puțin însemnate, pe care inima mi le transmițea. Semnale slabe ale sufletului- așa le-aș descrie. Adevăratele trăiri sunt ținute captive încă. 
A venit momentul să mă destăinui cu adevărat, jurnalule. Să-ți spun, cu tărie în degetele care alunecă pe coală, că viața m-a surprins cum te surprinde furtuna de nisip în d…