Treceți la conținutul principal

Oamenii sunt nişte curve

Nu pot să răzbat când mâinile îmi sunt strâns legate în lanţurile valurilor de prostie. Nu pot să mişc capul, nu pot întoarce privirea. Îmi aduceţi ca argument veşnica transformare a zăpezii în apă- neaua se aşterne, apa se infiltrează în pământ. Acelaşi proces. Trecerea timpului lasă amprente pe chipul oamenilor, în timp ce natura rămâne aceeaşi- protestez. Trecerea timpului lasă amprente în experienţaele oamenilor, în convingerile lor, în atitudinile şi în modul de gândire.
Trecerea timpului e un rahat pentru mine.
Marea a trecut şi ea prin timp, însă pentru mine pare să rămână aceeaşi- acelaşi chip, aceeaşi grandoare, aceeaşi superioritate în acordarea de lecţii- de la ea am învăţat că dacă îmi doresc să realizez ceva, nu trebuie să renunţ niciodată. Ambiţia ei e demonstrată- la fiecare secundă, aduce din larg, de atâtea milioane de ani, câte un val. Şi nu s-a plictisit. Eu de ce să renunţ la cauza mea?
Rahatul pe care mi-l tot serviţi nu-l mai înghit, serviţi-l altora, eu mi-am schimbat meniul.
Azi voi mânca la prânz afine, puteţi păstra rahatul pentru voi .

Comentarii

Pauza De Tigara a spus…
Imi aduce aminte de o postare foarte veche de a mea, din pacate oamenii chiar sunt niste curve.
Kiraa. a spus…
ce puternic e spus totul! :) frumoasa asemanarea cu marea...chiar foarte!
A. a spus…
"Trecerea timpului e un rahat pentru mine"-ce bine ai spus-o.Mi-a placut postarea,in special numele ei :) Fiecare are momente in care trebuie si chiar trebuie sa fie o curva.Te astept cu drag si pe la mine. :*
Ana-Maria a spus…
Mi-a plăcut maxim postarea, îţi dau dreptate. Cât despre mare, ea va fi mereu unul dintre motive...

Te îmbrăţişez !
DINOeverest a spus…
mmm mmm mmmmm...afineee :)
auch...cineva ar cam trebui sa se simta vizat:P
Anemona a spus…
Imi place ca ai spus lucrurilor pe nume
Nymphetamine a spus…
imi place rabufnirea asta :D
Ioana a spus…
defapt...trupurile noastre sunt ca niste tarfe.
Ghost Painter a spus…
Stiu cum este....:-<
Groaznic... :-<
Acacia a spus…
Continua sa mananci afine. Oamenii vor manca rahat mereu.

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…

Duminică, ziua 17.

Dragă jurnal,
Simt cum se apropie toamna. Îi simt vântul iute și rece cum lovește în obraji. La orele 8 ale dimineții încă îți îngheață respirația și ochii plâng după soarele torid din vară. Au început copacii toți să fie luați la rost de bruma neanunțată care i-a întors cu susul în jos. Le sunt coroanele  cuprinse  de frisoane care fac din scuturarea frunzelor un dans înecat într-un delir al pasiunii. 
Mă simt sensibilă în această dimineață. Melancolică și prinsă în aceleași mișcări plastice și ritmice ca  cele ale frunzelor. Mă gândesc dacă sunt pregătită să încep adevărata poveste ce se vrea spusă în paginile tale. Până acum m-am lăsat purtată de sentimente mici și mai puțin însemnate, pe care inima mi le transmițea. Semnale slabe ale sufletului- așa le-aș descrie. Adevăratele trăiri sunt ținute captive încă. 
A venit momentul să mă destăinui cu adevărat, jurnalule. Să-ți spun, cu tărie în degetele care alunecă pe coală, că viața m-a surprins cum te surprinde furtuna de nisip în d…