O amintire aţipită

Să am cămăruţa mea cu vederea-n strada principală. Să văd câţiva bancheri, bătrâni şi elevi învinşi de acea beţie a balului. Să am fotoliul meu cu perne albe brodate şi din el să surprind fete tinere, ironice, zăpăcite şi curioase, femei geloase şi să-mi relaxez privirea după, c-un fum îmbătător. Să scap de sentimente şi idei dar îmi aduc aminte de freamătul celor mai dulci glasuri, de foşnetul rochiilor, murmurul dansului, valurile valsului şi melodia de miresme. Adunarea celor mai frumoase femei, fine graţioase strălucea în oglinzi, lumini irizate în cristale.
În salonul discret, smuls din poveste şi cu oameni de basm, văzându-l pe Călin aiurit, dar strălucind de bucurie cu faţa-i albă ca de porţelan, îmi muşcă din inima uscată. Eram radiată de dibăciile lui, de setea cu care-şi mişca trupul uscăţiv, cu-n aer vaporos şi atât de firesc. Era fermecător, în armonie cu blândeţea caracterului său. Stăteam ca un uliu asupra prăzii. Eram pătrunsă de energia clocotitoare şi înnebunită de bătăile violente ale inimii. Erau emoţii care-mi trezeau atâtea puteri adormite  . . .
Balul de atunci îmi mişcă şi-acum cele mai mărunte cute ale inimii, cât de cucerită eram de virtuţile lui, neînduplecată, plină de vanitate. Floarea nu-mă-uita nu e mai albastră decât ochii săi, crinii nu sunt mai nevinovaţi decât el, frumuseţea-i şi fruntea luminată le are şi acum.

Se aude uşa de la intrare. Întorc capul şi umerii-mi trosnesc ţipător. E Călin, a venit acasă, are un aer visător.