Nimfă

De ce să atingi când e atât de emoţionant să priveşti ? De ce să-i simţi conturul prea fin care învăluie atâtea forme şi s-o admiri, să n-o îmbrăţişezi şi nici să-i săruţi ochii. Să te simţi, privind-o doar, zeu al eternităţii care freamătă visând înlăuntrul acestei clipe, la crearea acestui trup cald ca trunchiul castanilor. S-o salvezi din singurătatea romantică care-o ţine atât de dreaptă şi demnă. Să-i găseşti durerea care-i face buzele să ardă violent.
Ia spune, ce te atrage la dânsa ? Să fie truda ei nebună pentru lumină sau trupul ei ca un surâs, îmbătat în veşnicie, cu bustul ca boaba strugurelui iar sânii-i tragic joacă de-ţi stârnesc simţiri şi te îndeamnă la râs pervers, la pasiune secătuită ?
Lasă-ţi tu inima fierbinte şi patima cu care storci din miile de clipe. Vei avea nevoie de dânsa ca să-ţi îmbibe sufletul de linişte şi rătăcire. Ea  . . . ea nu se apără împotriva timpului, ci îl acceptă şi curge odată cu el.