Aud marea fără să o văd

Ştii după ce-s înnebunită ? după un amor neîntrerupt şi să mă pierd printre măslinii cei închişi, să calc pe iarba rece-aprinsă înverzită şi să mă pierd pentru o clipă în ochii tăi verzui. să-mi ţin respiraţia de la atâta frumuseţe ce-am să văd, să mor de nerăbdare pentru un răsărit color, s-aud din grăitoarea ta cât poate rezista inima unui om.
şi de va ceda a mea, tu să-i dăruieşti la căpătâi  statui de marmură  elegante şi să nu trebuiască să suferi de va trebui să mă arunci în mare.
căci nu aici pe pământ mi-e locul şi nici în ripisa de vânt, pe buzele înverzite atârnă un zâmbet blând, iar ochii mi-s arizi. cu asta am să-ţi spun c-am să cobor în mare, pe corăbii înecate şi de te simţi revoltător şi vii după mine, separat vei fi şi niciodată pe deplin fericit. fericirea ta e aici pe ţărm. eu am sânge mort şi de asta n-am să te implor să-mi dai îndurare sau să-mi cânţi frumos despre ape.
tu dragul meu rămâi aici, eu îmi continui călătoria  cu o formă de egoism şi fără amânare .