Poveştile unui îndrăgostit V - Scrisoare de la un nefericit
" Aveam de gând , nu demult, să-ţi scriu un mic ceva.. Ce idiot sunt, nu pot să-i zic asta . . . gândurile mele, aş fi un ipocrit. "
.
.
.
" Îţi scriu, poate că n-ai uitat omul romantic de care te-ai îndrăgostit. Nu-ţi arăt disperarea, dar ea se simte, pluteşte în aer. Nu-ţi arăt nici iubirea, dar îţi cer iertare, se întâmplă mereu să mă simt ca o meduză vâslind pe-un val, fără puls; nu, nu, nici vorbă de moarte . . . ah, iar mă abat de la ce vreau să-i spun, sunt un mitocan, dar încerc c-o vorbă, când nu se mai poate; poate ... poate poate ... "
.
.
.
" Îţi scriu, poate că n-ai uitat omul romantic de care te-ai îndrăgostit. Nu-ţi arăt disperarea, dar ea se simte, pluteşte în aer. Nu-ţi arăt nici iubirea, dar îţi cer iertare, se întâmplă mereu să mă simt ca o meduză vâslind pe-un val, fără puls; nu, nu, nici vorbă de moarte . . . ah, iar mă abat de la ce vreau să-i spun, sunt un mitocan, dar încerc c-o vorbă, când nu se mai poate; poate ... poate poate ... "
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Inima mi-e atinsă de spaimă. Bate tragic în pereţi; se aproprie clipa când poate vei vrea să mă mai vezi. Niciodată nu am mai iubit cu atâta asprime o femeie. Se aude din adâncul înăuntrului meu cum sufletul intră în repaos, cum cere disperat o clipă a fericirii, cum ea apoi se transformă într-una a muririi. Nu-ţi cer să stai în faţa mea să mă asculţi, îţi simt şi aşa blânda suflare, obrajii scăldaţi în culoare, geana care încet tresare.
Spune-mi, din durere m-am născut ? Stă trupul gol suspendat între cer şi abis. Nu sunt nori, nu e nici lumină. Se aude un strigăt, se vede o pâlpâire. O fi vis sau murire ? O fi pleoapa ta albă şi praful subţire de pe blestemata ta coapsă care tânjeşte după iubire ? Lângă urechea mea stângă, plutesc chemări neodihnite care spiritul mi-l învie. O corabie aşteaptă întoarcerea ta la mine, aşteaptă-n feerie. Un ochi ţi-e spre trecut, altul ţi-e la mine. Fi iubita mea din nou, să urmăm şoapta vântului şi vom ajunge pe albastrul amestec de ape.
Dar cum să-ţi cer urmare, când gândirea ta e mişcătoare? Cum să-ţi cer ţie, zeiţă de floare, o fărâmă de iubire, când tu eşti fie pasăre, fie glas, fie muritoare iar mersul îţi devine torent de ardoare ?
Am cearcăne şi buzele mă dor. Dar ţie nu îţi pasă . . . eşti doar un amator.
Citeşte doar şi spune-mi . . . blând, uşor, ţi-este sufletul neodihnit de dor ?
Comentarii
scrisoarea asta insa, aduce a Eminescu. si pe Eminescu il urasc din momentul in care am realizat ca nu-i pot atinge nici macar urma lasata pe acest pamant
punct
frumos scris, 29