29 decembrie

Azi sunt fără mare Azi sunt călătoare Azi sunt lipsită de splendoare Azi orice joc e posibil, orice schimbare Azi tălpile-mi sunt albite de sare Azi trupul mi-e risipă Azi sunt o nălucă umilă Azi pielea mi-e îmbătrânită Azi sunt o iluzie de mister Astăzi . . . astăzi n-am să pier. Azi picioarele-mi galopează-n neştire, fără pauză, fără ţintă, doar rătăcire. Azi pământul e prea subţire, azi, daţi-mi voie, am plecat în regăsire.

O cafea tare  pentru curajul dinainte de plecare. O ţigare mă face să par fermecătoare.   Iau drumul către visare.                                                            Mă cufund în ape reci, adânci, frumos mirositoare.   Ne văd pe noi pe-o barcă plutitoare.                                                           E o zi de vară însoritoare.                                 Începe să miroasă a ploaie.  Ţi-am zis că atunci când sunt plecată, stel...

 It's all happening.

Iubire, mirabil cuvânt şoptit în zori de zile. Fuge timpul iar eu nu mai am nici veac unde sufletul să-mi fiarbă.  Parcurg demult o clipă , un munte otrăvit . . Mi-s oasele strivite de dorul tău nebun iar ore fug inefabil şi eu nu mai am secrete, nici timpul spre trecut. Tăcerea naşte ochi : o, cât eşti de frumoasă ! zadarnic tot ţi-o spun. Nu mai am nici casă, nici inimă să mor. Vreau ca la lumină să te văd venind, să-ngropi a mea durere şi suspinul de venin. N-ai aripi, nici ochii adormiţi. De ce nu vezi pe mare valuri de-amintiri ? De ce nu crezi, iubit-o, că-s grav  confuz când nu simt iubire ? Şi iarăşi ninge în iarnă pe ape, iar fulgi se sting uşor în tihnă. Tăria visului tu mi-ai dat-o, cu aceleaşi simţiri şi linişti albastre. În avânt pământul l-am cuprins şi stele deasupra-mi încă nu s-au stins. A ta pătimaşă iubire hrăneşte încă miraje vii. Şi uită că ţi-am zis, îmi voi cere iertare pentru cei 7 ani de vis, pentru trupul meu orbit, pentru faptul că am iubit...

" Îi trebuia o femeie care să împerecheze inteligenţa cu slăbiciunea şi fabulosul şi obişnuită să calce cu piciorul gol în ierburi, dar lucidă şi înţelegătoare a aspiraţiunilor intelectuale. Ea : era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului, după alţii, alimentaţi de sursa familiei. Era un crin de zăpezi albe ofilit din cauza intrigii, în paharul de cristal al virtuţilor cosmice. Făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei. Femeie uscăţivă în tinereţe, cu proeminenţele feţei ascute, îngroşate mai apoi şi trivializate, cu buze lungi , subţiri şi supte, cu un văl de lividitate şi melancolie, ce urăşte fizionomia şi o face antipatică. Împietreşte inima cu gheaţa ochilor. - Veronica Micle Nu e aşa că indiferenţa mea ţi-a zdrobit inima, inimă plină de fiinţa mea ? Dar iau pe Dumnezeu de martor dacă această indiferenţă era adevărată, această răceală prefăcută nu era decât o contrabalansare a dragostei nemărginite ce o arătai fără încetare. Privirea ...

Dacă ţi-aş spune că azi sunt o minte care şi-a pierdut inima ai fugi de colo colo în căutarea ei, întotdeauna grăbit. Mă aflu în pană de visări . . . [ până revii tu ]. Ai găsit inima ? Prin golul iernilor aud un sunet nud - e plânsul dens al lumii de sus. Mai presus de atât mi-e inima plecată, e albă, îndurerată. Ai găsit inima ? Dar decât toate acestea, mai presus simt cum din extaz răsare şi se duce către sud. Ia vezi, o fi acolo ? Ai găsit inima ? Ochii n-o să-mi doarmă şi gândurile vor absorbi un timp enorm. Sărutul crud al tău o să-mi lipsească, dar toate acestea ce contează ? Un deceniu o să treacă şi-o s-o văd arzând. Ai găsit-o, dragul meu ? Ai găsit inima ?

Pierdut în delir, când lumea flămândă goneşte în noapte fără lună, când se înfructă ca nebuna iar în urma ei, marea devine cimitir. Spicul iubirii care din lacrimă s-a ridicat e alb, bătrân . . . se duce-n zbor neodihnit acum. Ascultă-mă şi doar atât te rog, du-mă la marginea oraşului năruit de valuri şi lasă-mă. Acolo, vuietul mării îmi va lovi auzul subţire şi anotimpuri reci vor lăsa urme discrete în revărsarea timpului.  Ritual nu vreau să-mi faci, îmi sunt de-ajuns sânii tăi ca fructele dulci şi pupila de-a pururea-ţi trează.  Acolo, e orizontul unde lumea moare, dar eu nu vreau a muri, vreau să-ţi simt la amurg umerii cum cad obosiţi, vreau să stăm faţă-n faţă cu liniştea albastră. Poate mâine, dacă nu, curând . . .