29 decembrie

Aş vrea să-mi regăsesc trupul din care am plecat în visare. Tu inimă, odihneşte umblarea nebunei cu irisul întunecat cu pâlpâiri gălbui, cu pleopa cu genele lungi şi pupila care poartă în ea ceva duios. Când ai vrut să mă săruţi, gura mi-a rămas întredeschisă, cu buzele umede şi livide. Am simţit fiorul rece ce mi-a cotropit sufletul tot ca o haită de lupi flămânzi de sânge fierbinte. Mă uit prin ochii lui cu ochii mei . . . ceva liniştitor se strecoară în pieptul său, sub care inima ridică bătăi încete pe care le simt pe coastele-mi fragile şi subţiri. Dacă ar fi iubire, sufletul nu mi-ar hălădui ca o vedenie, iar dacă ar fi iubire din nou, aş recunoaşte-o. Se lasă  pe podea ca o umbră neîmbrăcată. Asta-i dorinţa ce te-apasă, eşti sătul de mirosuri şi aduceri aminteri; întins pe podea, într-o tăcere aproape rituală, aştepţi dragostea din acest amestec romantic. Obrajii tăi, buzele şi fruntea, toate acestea strălucesc în întuneric. Dar ce contează toate acestea dacă sufletul ţi-...

Hai la Paris, am avut un vis . . .

Cui pasă de iubirea ta dacă totu-i cenuşă Şi cine ar mai iubi un copil cu ochi şi mâini şi buze şi cu scaieţi în cap urlând  " iubiţi-mă ! " Surâd mereu privindu-te. Trec foarte lent prin mintea ta precipitare de paşi mărunţi sub care stau strivite lespezile gânduri. Ai ochii negrii de furie. Prin mintea ta fug amintirile-n neştire pe suavul ritm al melodiei Şi care melodie . . .  nu ştiu să ţi-o cânt, dar e din inimă. Şi o auzi când  stai lângă râu iar lacrimi grăbite aleargă spre stele. Amintiri cu dor care te prefac în transparentul copil şi plin de mânie. Trupul tău ca arderea vie a luminii s-ar rupe în orizont în linii Şi timpul fuge, dragul meu, Şi văd la marginea oraşului o lună care se năruie în valuri, o linie flămândă pe mare şi lacrima ta albastră. În vântul subţire s-a rupt catargul fericirii tale şi nici o altă făptură nu va mai recunoaşte dragostea pe jumătate ce-o porţi. Cui pasă ce aude din blestemata ta gură neodihnită şi lipsi...

când încep să merg pe scoici uitând treptat de mine când tu eşti acelaşi şi eu voi fi la fel de azi pe mâine, de mâine pe curând când probabil voi înceta a mai scrie, posibil voi învăţa despre iubire când de golul visării un gol ne desparte, îmi voi aminti de tine şi ochiul tău verde când alerg fericită pe ţărm sfâşiată de stropi stafidiţi şi de sare când sufletul mi-e pierdut în abis, voi privi spre soare când obrajii mi-s mânjiţi de lacrimi fierbinţi, buzele mi-s umede şi ele când ochii-mi văd stafii plutind pe nermăginita mare albastră când inima ridică la cer bătăi plăpânde din pieptul meu subţire, mă voi stinge ca luna în valuri când gloria apei înspumate e un val când plutirea mea pe-un nor de nostalgie îmi va scălda trupul suspendat în cer când ecoul agită zadarnic o eternă iubire când te regăsesc, întreaga noapte e un estuar când te regăsesc, există ceva mai frumos decât nisipul şi marea, tu .

Am lipsit, dar a fost pentru odihnă. Cu câteva zile în urmă, într-o sâmbătă devreme plină de soare, ne-am urcat în trenul clasic care ducea spre mare. Durează, dar când nebunia creşte, satisfacţia e mai mare şi orele se scurg. Durează până când sunetele melodiilor răsfirate printre capete de oameni să-ţi mângâie urechea şi durează iar ca mintea şi sufletul care vor fi pline de chipuri ale oamenilor veseli, trişti, beţi, adormiţi, machiaţi, turtiţi şi cu puţini dinţi, drogaţi şi ameţiţi, fericiţi şi de toate vârstele, să dea uitare lor. Dar nu îţi fă griji, marea, ca prin minune spală trupurile şi-ţi oferă licoarea dulce a uitării. Ştiu un lucru pe care cu siguranţă mi-l voi aminti : Strangers are just friends we haven`t met yet . . . Şi nu voi uita  că pot restitui mării tot ce mi-a dat, am felul meu de a o face.

Şi dacă mi-ar cânta cineva la chitară mi-aş ridica privirea la cer şi aş face o plecăciune. Aş vrea să pot pluti pe ape în dimineţile reci de vară şi să învăţ să iubesc vântul. Vreau să învăţ a iubi lumina multă şi umbra mare, să învăţ a avea încredere în simţuri, să învăţ a desena umbre aprinse, să suport atunci când cerul se va prăbuşi pe noi doi. Să-ţi arăt că totul începe ca într-un vis  şi să sfârşim în el. Să-mi trec gândurile toate în pagini de hârtie şi să învăţ că timpul aduce lucruri penibile prin destin. Să învăţ că buzele pot amuţi  când sunt sărutate, să uit a trăi din precauţii inutile şi să învăţ a respinge adevărurile de rutină. Să am ochii în care speranţa luceşte şi să-mi pot aminti fiecare amănunt al aventurii mele mai târziu. Să nu te uit pe tine şi pielea ta fină, să am grijă de noi şi să iubesc din inimă.

Nisipurile calde să îţi îmblânzească firea rebelă  iar valul pe care-l priveşti să-ţi aline durerea din suflet. Să-ţi pot şterge umbrele trecutului care se aştern în clipele prezente, cu iubire. Să-ţi îngân ziua cu noaptea prin cântare, să-ţi arăt cerul albastru pictat în vârfuri de ace negre. Iar tu să-ţi laşi privirea să se bucure, apoi să-şi amintească. Când nu vei mai vedea nimic in jurul tău, te poţi gândi tot timpul la ceea ce ai văzut altădată. Când urmele tale se vor risipi în vânt uscat, vei iubi aceste nopţi cu toate şoaptele ce foiesc prin ele. Când vei începe a şti ce-i fericirea, vei avea nevoie de sentimente limpezi, de o ordine interioară şi iubire . . . Iubire a cărui contur ţi se pierde-n inimă. Când sufletul îţi e înfiorat, speranţa ancorează în suflet. Şi când drumurile tale vor deveni inutile, vei simţi că trebuie să te întorci într-un ţinut fără greşeli şi scăldat în lumină. Dansează pe nisip şi lasă părul sărat şi ud să se fărâme-n vânt. Lasă-ţi sufletul...