Treceți la conținutul principal

Eu Tarzan, restul Cita

Mi-a luat mult timp până să încep acest articol. La fel de mult ca atunci când mă aflu în fața raftului de vinuri și mi-e greu să mă decid în privința unei sticle noi. Iar după câteva cugetări, aleg același vin pe care l-am băut și-n serile precedente. De ce? Ca să fiu sigură. Sigură că are o aromă aparte care să mă-mbete. Să mă amețească la fel cum m-a amețit Bucureștiul.
M-am rătăcit, m-am regăsit și m-am schimbat. Am fost propriul meu Buddha când părea că nu mai merită să crezi în nimic, Afrodita când am tânjit după valurile mării învolburate și după iubire, un Apollo în vremuri întunecate și banale și Morfeu în nopțile fără visare, care apăsau asupra-mi pleoapelor muritoare. Orașul ăsta m-a învățat să fiu în multe feluri: să fiu singura sursă de căldură din încăpere când mediocritatea celorlalți dă târcoale, să fiu bună cu aproapele meu deși el e departe, să o fac pe nebuna de fiecare dată când cer și nu mi se oferă, să înjur toți zeii de mai sus pentru indolența multora și să critic cu asprime accesele de mă-doare-n-pulă-de-toată-lumea-dacă-nu-are-treabă-cu-mine. Orașul ăsta mi-a oferit trei lucruri: viziune, umor, disperare.
Viziune asupra tendinței mele de a reuși să am acces palpabil la succes, viziune să prevăd cum se închid uși și cum se urcă pe ferestre, viziune să observ, participativ,  crearea unui ideal.
Umor prin oamenii plăcuți întâlniți, dar și un umor negru- tot datorită lor. Umor care-mi face bine.
Și disperare. Disperare pentru că aici poți să o apuci pe inșpe mii de drumuri și să nu parcurgi niciunul până la final. Dacă n-ai viziune.
Da... Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și-n traistă. Aici, nu mai există Dumnezeu. Nu-ți dă nimeni nimic și ... nici vorbă să-ți pună în traistă. Nu-ți dă nimeni un leu, un zâmbet, un bună ziua, un te rog, un mulțumesc. A fi om e lucru mare, a fi domn e o întâmplare. E populat orașul de domni și doamne, toate și toți cu o alură binevoitoare.

Aici te ține în viață doar o ecuație: (ambiția + voința + scopul) x răbdare.
Restul ... sunt doar animale ale junglei. Tu ești Tarzan.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Sâmbătă, ziua 8. Știu că nu e ușor să te iubesc

Dacă ar fi fost, putea să o facă oricine. Mi-am pus în cap să nu fiu oricine, căci nimeni nu avea cum să iubească ființa ta așa cum o fac eu. Dar am uitat treptat, ușor de mine ...
.
.
.

În dimineața aceasta m-am trezit și n-am mai văzut soarele. Mă simt deshidrată și mai degrabă obosită după somnul nu foarte plăcut pe care l-am avut azi-noapte. Privesc la tavan și lustra se zguduie puternic din cauza pașilor greoi și apăsați ai vecinilor de deasupra. Oftez. Închid ochii și trag cearceaful peste picioare. Vreau să mai dorm o oră. De fapt, mi-aș dori să nu mă mai trezesc. Astfel, n-aș mai fi nevoită să-mi repet visul care mă destramă și-mi poartă sufletul desfigurat de gânduri, într-un ireal construit din realitatea subconștientului meu.

Viața mea dezordonată a ajuns la cel mai lung sens giratoriu. Nu știu dacă să virez la stânga în necunoscut, dacă să o țin drept pe drumul ce am pornit ori dacă să fac dreapta pe un drum abia pietruit. În visul meu sunt un trup și suflet dezorientat, iar o …

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…