Eu, ca şi Dumnezeu, nu joc la noroc şi nu cred în coincidenţe

Am pus sub semnul întrebării existenţa coincidenţelor. M-am întrebat adesea dacă într-adevăr ele există ori destinul lucrează într-un fel magic. Care ar fi probabilităţile de a reîntâlni pe cineva din trecut în momente neaşteptate ?  Care ar fi coincidenţa ca, atunci când te duci să-ţi cumperi un bilet de călătorie spre casă din autogara X,  pe locul de lângă tine să se aşeze cineva care odată  ţi-a fost drag. Femei pe care le-ai zărit şi pe care le-ai plăcut la o primă vedere, al căror chip ţi-a rămas şi acum întipărit în minte, să le zăreşti după o lungă perioadă de vreme pe stradă. Să vă priviţi de parcă v-aţi cunoaşte, dar în clipa aceea să nu aveţi habar de unde şi să vă zâmbiţi.

Îmi amintesc că acum vreo patru ani, pe când eram student, mă aflam la un vechi prieten care stătea cu chirie la etajul trei, într-un bloc modest de la periferie şi care spre bucuria mea, avea o maşină de spălat. Obosisem să-mi tot spăl rufele la mână şi să le scot pline de apă pe sârmă. Aşa că i-am făcut o vizită şi totodată i-am folosit şi maşina. Rămâneam peste noapte, aşa că mi-am întins hainele pe sârma din balconul lui. Fiind stângaci de ambele mâini, am rupt cleştele care s-a făcut bucăţi pe asfalt şi mi-am scăpat chilotul pe sârma vecinului de sub el. L-am întrebat cine stătea în apartamentul acela, dar nu a ştiut să-mi zică. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am coborât treptele scării lent, pregătindu-mi scuzele de rigoare, şuşotind. Am ciocănit în uşa de stejar. Am aşteptat câteva momente bune. Deodată se aude cineva de partea cealaltă, cum răsuceşte cheia cu greutate în yală. Uşa se deschide. Un chip brunet, care afişa un zâmbet benevol şi mici gropiţe abia sesizabile în obrajii fardaţi, cu un păr răvăşit care se revărsa pe o pereche de sâni abia acoperiţi de un maiou alb, subţire, prin care îi puteam vedea sfârcurile jucăuşe. M-a întrebat cu ce mă poate ajuta. Eram mut. Mut de frumuseţea care mi se arăta mie, un nenorocit care nu era în stare să-şi spele chiloţii ori să îi întindă. Mă pierdusem  câteva secunde bune în ochii ei negri şi în detaliile pe care le analizam cu atâta atenţie. Nu am reuşit să mă stăpânesc ca să devin adultul serios de mai înainte, aşa că am început, bâlbâit, să îi povestesc întâmplarea, fără a menţiona în final că pe sârma ei nu se afla „un oarecare lucru”, ci chiloţii mei. Avea un fel de dexteritate a gesturilor şi o voce lină, suavă, iar asta mi-a oferit încredere în mine. M-a poftit înăuntru ca să merg în balconul ei pentru a-mi recupera bunul pierdut. Nu ştiu ce a fost în capul meu în momentul acela, pentru că am refuzat şi i-am răspuns că voi aştepta la uşă. Imediat, ca şi trăsnit, după plecarea ei, am realizat ce făcusem. Eram jenat, voiam să intru în pământ de ruşine când am zărit-o în hol ţinând cu două degete chiloţii mei. A început să chicotească juvenil şi să-mi întindă mâna. Am apucat chiloţii cu mâna stângă şi m-am întors cu spatele. Voiam să fac un sprint şi să dispar. Am întors totuşi capul şi i-am mulţumit, oferindu-i şi scuzele mele. I-am auzit uşa închizându-se abia după ce am intrat în apartamentul prietenului meu. Probabil era la fel de uluită ca şi mine de întâmplare. Mi-am luat o bere din frigider şi am încercat să uit incidentul, însă nu şi el pe mine.

Peste câteva săptămâni mă aflam în staţia autobuzului  40, fumându-mi ţigara şi privind după fiecare fustă care trecea. De obicei nu stăteam în grămada de oameni care se înghesuia sub plasticul ticsit de reclame, ci alături. Am avut o presimţire că cineva mă soarbe din priviri. M-am aplecat înspre şosea, mimând că mă uit după autobuz. În momentul acela am tresărit ca fulgerat, simţeam cum mi se îngreunează respiraţia, de parcă cineva mi-ar fi turnat pietriş în piept. Era vecina prietenului meu. Acel chip atât de frumos mă privea iar pe mine. Şi-mi zâmbea. Ostentativ.

s: weheartit.com


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sub arcadele de fluturi

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate