Treceți la conținutul principal

Nu există persoana potrivită, dar există potrivirea cu o persoană

era o idee
.
.
.

V-aș explica, dar m-ar distrage de la ceea ce vreau să spun. Pentru că nu e simplu, e trăit, iar amintirea acelui feeling trebuie descrisă. 
Potrivirea a fost atunci când împreună am comandat ceai, fără să ne întrebăm unul pe celălalt, după care împreună am cerut bere. Și am fi tot continuat.
Potrivirea a fost să pornim spre casă din stația de autobuz. Noi doi și un autobuz. Plus șofer, singuratic, în vârstă, amărui. Și am fi tot mers în ritmul acela.
Potrivirea s-a întâmplat când, a doua zi, ne-am sunat unul pe celălalt. Nerăbdători.
.
.

Aflam destinația abia când trecusem deja de jumătatea distanței. Și am decis să avansez. Să ajung, să văd, să fie palpabil și  să-mi gâdile inima. Aveam entuziasm mai mult decât aveam în Ajun, decât la prima mea întâlnire ori la primul examen.
Și zilele s-au scurs. S-a scurs o lună iar drumul devine din ce în ce mai anevoios. Dar e plăcut, imprevizibil și jucăuș. Momentele sunt animate, de noi doi, de poezii, de ieșiri și de mare. Un carusel care te poartă spre nesfârșit, iar tu ești împăcat de asta. O zi pentru tine e planul de a doua zi.
Potrivirea e că suntem amândoi din lut. Suntem modelați de o mână fină, suntem doi oameni tăcuți de fel, dar conștienți că sunt obligați  să vorbească, însă avem minți zgomotoase. 
E o apropriere amicală, copilă, sensibilă și totuși atât de strânsă. Trăim într-un vals continuu, cu peripeții și mâini calde. Și poate câteva pahare de vin.

Și să adaug, what whiskey will not cure, there is no cure for.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…

Duminică, ziua 17.

Dragă jurnal,
Simt cum se apropie toamna. Îi simt vântul iute și rece cum lovește în obraji. La orele 8 ale dimineții încă îți îngheață respirația și ochii plâng după soarele torid din vară. Au început copacii toți să fie luați la rost de bruma neanunțată care i-a întors cu susul în jos. Le sunt coroanele  cuprinse  de frisoane care fac din scuturarea frunzelor un dans înecat într-un delir al pasiunii. 
Mă simt sensibilă în această dimineață. Melancolică și prinsă în aceleași mișcări plastice și ritmice ca  cele ale frunzelor. Mă gândesc dacă sunt pregătită să încep adevărata poveste ce se vrea spusă în paginile tale. Până acum m-am lăsat purtată de sentimente mici și mai puțin însemnate, pe care inima mi le transmițea. Semnale slabe ale sufletului- așa le-aș descrie. Adevăratele trăiri sunt ținute captive încă. 
A venit momentul să mă destăinui cu adevărat, jurnalule. Să-ți spun, cu tărie în degetele care alunecă pe coală, că viața m-a surprins cum te surprinde furtuna de nisip în d…