Treceți la conținutul principal

nu facem altceva decât să fim proşti.

oamenii au descoperit cândva un loc pustiu.
şi l-au ţinut ascuns până când şi-au dat seama că aveau să rămână singuri pentru totdeauna.
atunci au încercat să aducă pomi, pe care să-i planteze-n curte.
şi nu a funcţionat.
au adus cerul şi au observat cum stele se ciocneau violent şi aruncau asupra ţinutului cu pulbere de apă.
oamenii se înecau.
iar cei rămaşi, au adus jumătate de soare ca să le usuce pământul şi să le lumineze-n noapte.
dar au realizat că nu pot dormi, aveau nevoie de întuneric.
au cărat un sfert de lună din tărâmul învecinat.
au pus-o lângă steaua cea mai strălucitoare ca să-i fie soră în orizontul întunecat.
pe lângă toate acestea, le lipsea ceva.
aveau să afle peste ani, că nici soarele, nici luna, nu le puteau hrăni orgoliul.
şi s-au mutat. întruna.
şi umblă de atunci, străbătând cărări, ţinut după ţinut, căutând fericirea.
fraierii de ei, i-a înşelat minciuna. vexaţi şi cuprinşi de-o profundă mâhnire, s-au întors la vechiul loc.
aveau să descopere că acolo unde li se afla inima, regăseau totodată bucuria.
prostia lor a fost că nu au tratat-o cu nebunia.
puteau astfel să afle ce reprezintă fericirea .

sursa foto: tumblr.com

Comentarii

Lorena a spus…
Interesanta abordare:)
Lexxie ♕ a spus…
interesanta perspectiva! xx
Mădălina a spus…
Unii prosti, altii nestiutori, cu totii cautam fericirea, dar sta in firea noastra umana sa complicam lucrurile, sa urmarim cai verzi pe pereti, cand ea se gaseste la un singur pas de noi.
Iona a spus…
ma faci sa zambesc de fiecare data cand te citesc >:D<
Lost in Amsterdam a spus…
Genial exprimat.
Jimmi a spus…
ce-am citit m-a făcut să mă gândesc la un basm din ăla cu sfârșit trist.
poate ca ar trebui să încetăm să ne chinuim să facem totul să fie perfect. poate că ar trebui să lăsam lucrurile asa cum sunt. să-l lăsăm pe 'să fie' si să-l îmbrățișăm pe 'este'...

Postări populare de pe acest blog

Sâmbătă, ziua 16. Mă opresc din când în când să privesc în spate

Dragă jurnal,

Oare cât de datori îi suntem trecutului pentru persoanele care am devenit astăzi ? Privind înainte am realizat că primejdia uitării mă așteaptă suspicios la colț dacă nu-mi arunc un ochi peste umăr. Și uit mai mereu să o fac. Uit ca o lunatică să-mi întorc privirea la pașii mei care construiesc o minunată vedere. Sunt repezi, agitați, uneori lenți și îngâmfați ce construiesc un mers de leu, alteori un mers de rață. Sunt zile în care ploaia șterge urmele pașilor mei călcați în soare. Și uitându-mă înapoi, văd doar imaginea lor zglobie pe retina ochilor scăldați în amintire.

Ah jurnal, cum trece vremea ! O zi sufăr, două mă vindec, trei suspin și patru mă-nchin la prostia   ce-mi șade cochetă în minte, după care râd și mă bucur de mine. Acum o vară eram un om mai mic, mai neînsemnat și mai fără rost ca niciodată. Dar eram fericită în iluzia mea de a avea totul, adică bucuria unui suflet împăcat cu sine și cu sufletu-mi pereche. Iubeam adierea vântului, iubeam paloarea soar…

Miercuri, ziua 11.

dragă Jurnal,
Să-mi fie cu noroc faptul că voi reveni  zilnic și mă voi confesa ție. Am pierdut succesiunea evenimentelor petrecute din ultimul timp, însă majoritatea sunt legate de sufletul meu pereche.  M-am întrebat cum este posibil ca toate drumurile care te poartă prin lume, să te poarte la brațul   lui?  
Suflete pereche alerte.  Iubirea s-a întâmplat precum un val gigantic. M-a prădat ca un tsunami care devastează coastele Pacificului. M-a înnebunit de dorință, dar mai ales, mi-a curmat suferința pe care aș fi cunoscut-o odată ce planurile mele de viitor erau îndeplinite. Sau mai pe scurt, ce aveam eu în minte să fac cu viața mea. Am scăpat de colivia singurității în care aveam să rămân pe termen nedeterminat. Trăiesc o viață palpitantă și nesigură; pot să privesc la trecutul unui viitor care a murit înainte de a fi dus la bun sfârșit; pot să râd, pentru că mă simt excelent în rolul de pereche; solitudinea ar fi devenit o pacoste; apreciez viața la o formă mai supremă ca oricând; c…

Duminică, ziua 17.

Dragă jurnal,
Simt cum se apropie toamna. Îi simt vântul iute și rece cum lovește în obraji. La orele 8 ale dimineții încă îți îngheață respirația și ochii plâng după soarele torid din vară. Au început copacii toți să fie luați la rost de bruma neanunțată care i-a întors cu susul în jos. Le sunt coroanele  cuprinse  de frisoane care fac din scuturarea frunzelor un dans înecat într-un delir al pasiunii. 
Mă simt sensibilă în această dimineață. Melancolică și prinsă în aceleași mișcări plastice și ritmice ca  cele ale frunzelor. Mă gândesc dacă sunt pregătită să încep adevărata poveste ce se vrea spusă în paginile tale. Până acum m-am lăsat purtată de sentimente mici și mai puțin însemnate, pe care inima mi le transmițea. Semnale slabe ale sufletului- așa le-aș descrie. Adevăratele trăiri sunt ținute captive încă. 
A venit momentul să mă destăinui cu adevărat, jurnalule. Să-ți spun, cu tărie în degetele care alunecă pe coală, că viața m-a surprins cum te surprinde furtuna de nisip în d…