Poveştile unui îndrăgostit II - O femeie care . . .

Plânsul ia forma de chin şi aşterne culoare pe-ai tăi obraji argintii deschişi înspre ocean. Spune-mi unde ar trebui să plec, unde să fiu cu tine traversând pe lacuri de ninsori, unde sărutul să-ntâlnească braţul tău fierbinte, unde pentru o clipă să-ţi aştern mulţimi de muguri roditori iar un anotimp să poată fi o veşnicie.
Blestemată să-mi fie odihna iar ceasul să picure frig şi tăcere. Te văd şi-acum  dansând în haine transparente, prin care trupul fraged de catifea, de miere, e cuprins de braţele mele. În infinit ţi-e pierdută nepăsarea care mă ucide, dar mai tare ucide parfumul tău. Ochii mei sensibili sunt pierduţi pe drumuri albe de când ne-am iubit pe masa rotundă şi oasele-ţi mici trosneau de fericire. Temător visez că mă voi întoarce la tine, dar aici, pe ţărmul răscolit, se zidesc minţi îndurerate şi iartă-mi absenţa, dar e necesară. Alerg spre apă ca un nebun sperând ca vinovatele plăceri ea să mi le spele. Câtă muzică traversează valurile înspumate . . . dar tu iubito, în mişcările tale auzeam glas.
Ochiul meu caută, când în singurătate fiind pierdut, tot la tine ajungeam şi-mi deschideai porţile lumii cu o cristalină strigare. Voi ajunge sper din nou la tine, căci singurătatea e de piatră iar pleoapa-mi doar albul mării înconjoară. Vreau să fim călăuziţi de şoapta vântului către albastra uitare şi flori albe să-ţi aştern în cale. Să nu ştiu când voi muri, dar de va fi curând şi asta, omul ce te-a iubit, pe tine, o femeie care a durat aproape o treime din viaţa mea, să-mi dai înapoi stele şi soare, ţărm şi mare.
Spune-mi că nu sunt plin de spaimă, spune-mi că mă nasc din nou ca bărcile mării pierdute la orizont, spune-mi ca odinioară, grav şi mărunt, că-ţi doreşti din adâncul inimii tale de femeie, să mă mistui în umbra fără de margini, fără puls, ca o nălucă umilă.
Spune-mi, căci un dor de ape mă cuprinde şi stânci plutitoare şi subtil voi trece spre altă plecare.