Monstru

tu-mi poţi spune să-ncetez, să opresc calvarul, dar cum pot exista ochi plânşi dacă n-au vărsat lacrimi, cum poate fi inima zdrobită dacă nu a îndurat durere, cum poate minţi un om, dacă nu cunoaşte adevărul ?
cum poţi tu purta gâlceavă şi-arunca cu aspre cugete în mine, când tu infirm şi cu mintea-ţi mască a decepţiilor, nu poţi clinti nici frunza-n toamnă, nici opri tremurul nestăpânit al mâinilor ridate ?
tu născut din ape alterate şi cu trupu-ţi cel himeric, ai adus visării mele întuneric şi-ai turnat pământ în toate.
dar eu îţi cer şi cu strigare să fugi, căci în spatele-ţi scabros mi-e teamă de moarte, şi prinde din ce în ce mai mult contur.
oamenii  nu te-au văzut, nu te-au pipăit, dar mă rog ca nici fantoma să nu ţi-o vadă.
nu ştiu cât vei mai trăi sau ce-oi mai face spirit necuprins, dar fuga să-ţi fie departe, în cuprinsul ce-am zărit să nu apari nici în noapte, nici în dimineţi pustii, pierde-te pe-o culme şi fă-ţi culcuş de amăgiri.
viaţa e pentru cei cu amintiri . . .

ce e ?

caut omul, care de-ar fi fost Adam, şi astăzi eram în paradis . . . 
şi ce mi-e paradisul, ce e el pentru mine ? dacă nu calmare şi baza vieţii mele şi aşa şifonată ? 


extaz

" senzaţii cereşti : ca şi cum fiece clipă s-ar desprinde din curgerea timpului ca să-mi aducă un sărut..
suspendarea  totală a timpului : lumea se creează în noi..
extaz divin : în noi începe timpul..
să mă răsfrâng în lacrima ta şi tu într-a mea..
nu mă mângâia când sunt slab şi obosit şi trist. atunci te vreau severă şi rea şi necruţătoare. arde-mi tălpile când vreau să-mi îngrop sufletul şi străpunge-mi inima când e dulceagă.
ţie-ţi încredinţez sufletul meu, singurătate, şi-n tăriile tale aş vrea să-l îngrop . .. "

citat

" literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului. numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş . . . "
                                                                                                       Titu Maiorescu

iad

e un incendiu amar şi secret în aer
iar oamenii treji se află în el
lipsiţi de orice vlagă, obosiţi şi loviţi fără nici un respect.
în proprii păcate au căzut ei iară,
şi fără iubire, fără sfială, acest sacrificiu nu pare-un triumf.
în formă de torţă s-or întoarce ei iară
şi-or blestema divinul ce le-a adus durerea fizică şi pe cea morală.
n-au ştiu să moară altfel decât li s-a dat
căci n-au ştiut niciodată să iubească,
pe omul alăturat.

frumosul

e bine că ades ne-nchipuim iubiri, plecări, fericită stare
în timp ce fructe acre putrezesc, şi răul se usucă, infirm, la soare . . .

mister

astăzi,  aseară, săptămâni
în cuget fără încetare, stăteai stăpân
ca de la începutul lumii
pe tronul regilor nebuni care s-au dus în urmă.

şi-aveai un chip prea mare, fruntea ţi-o înălţai
iar braţele stăpâneau, parcă peste hotare.
ne desparte şi câmpia şi ape curgătoare,
ne desparte cerul dintre nord şi sud
prea pătimaşă-mi este setea
după lungul tău amor.
durerea unei stele moarte
aşa-mi pare acum iubirea
şi dacă nu tu eşti de vină pentru a mea întristare, atunci cine oare ?

Asta sunt !

am să-ţi zic că nu mă simt flatată, că-mi place să resping şi că nu-s niciodată subestimată. mereu pot face mai mult decât mi-aş propune ori mi-or propune alţii. nu sunt nici floare, nici stea căzătoare. nu-s nici măcar o muză roditoare ori zeiţă de vieţi creatoare. nu inspir nimănui nici spaimă, nici iubire, dar nu pentru că nu aş vrea, doar că nu pot ţine frâiele timpului în mâini ca să le imprim semenilor valorile mele, tezele mele, ţin doar să încerc, doar atât pot face. îi las să acţioneze după cum le dictează conştiinţa. îmi place să stau locului şi să privesc. câte văd ! pentru mine un detaliu reprezintă răspunsul, introspecţia soluţia situaţiilor limită, iar conştientizarea trecutului, construcţia viitorului. eu sunt indecisă când vine vorba de oameni, îi caracterizez şi îi împart în sute de turme, dar asta sunt. sunt o scriitoare, dacă ceva nu poate fi posibil în realitate sau de e nedrept, eu pot face să se întâmple. pentru că asta face un scriitor, oferă posibilităţi, oferă căi, oferă şansă, oferă viaţă în cel din urmă.

m. e.

" e uşor a scrie versuri când nu ai nimic de spus  . . . "

omul cu universul sub braţ

iar ăsta, dragii mei, e un talent.

dormeai deşirat pe spate cu braţele răsfirate
şi aripile desfăcute ca un fluture de noapte
pe genele tale atârnau fire de nisip îţi bătea inima sacadat
ca zgomotul roţilor de tren pe şine
ea se trezise te privea prin lumina lăptoasă din mansardă
obrazul i se sudase de pieptul tău
îţi zgâria încet cu unghiile umerii translucizi
pe piedestalul tău lăsase buchete întregi de doruri
tu încă dormeai
ea tot nu se ridica stătea ca o boltă peste tine
bronzul se dezlipise de pe ea şi se lipise de tine
îşi potrivea trupul să se încolăcească peste trupul tău
îţi ştergea dâra de salivă din colţul gurii
tu încă dormeai
visai că ea e lângă tine şi că te sărută încet să te trezeşti
atunci ea te-a sărutat
buzele ei se topeau peste ale tale tu încă dormeai
visai că ea e lângă tine şi că îţi sărută încet clavicula
atunci ea şi-a cuibărit limba pe linia dulce a gâtului tău
tu încă dormeai
visai că ea e lângă tine şi că se joacă cu mâna în părul tău
atunci ea a început să rotească o şuviţă de-a ta pe deget
tu încă dormeai
visai că îţi spune că te iubeşte
atunci ea a tăcut
te trezeşti

mă priveşti prin lumina lăptoasă din mansardă
miroşi tot a vis şi a somn
obrazul mi s-a sudat de pieptul tău
îmi spun în gând
tu eşti omul cu universul sub braţ
şi ea este o eu pe care ai creat-o din coasta ta
în timp ce dormeai deşirat pe spate cu braţele răsfirate
şi aripile desfăcute ca un fluture de noapte

dar nu rostesc cu voce tare decât două cuvinte.

de cineva special

moment

a fost o cădere de flăcări în ploi când ochi lângă ochi, pe-un pat noi şezam
şi-n jertfa toridă de vară,
am trăit o dragoste calmă . . ..

păcatul

tu ştii c-un vers nu semnifică plecarea
că toată ploaia
care va veni în toamnă, o s-alunge tot cei acru şi murdar
în întunecata depărtare.
că simt că uneori sfârşitul e aproape
şi clipe lungi, determinate, de ale vieţii suferinţe
au să vină peste noapte şi-au s-alunge tot cei acru şi murdar
cruţaţi vor fi doar doi ori unul, de al supărării tunet
iar restul în ape tulburi or zăbovi sau se vor duce
pe al întunericului culme.
căci cei murdar se curăţă, iar cei acru se-ndulceşte
dar păcatul, păcatul se plăteşte  . . .

sunt sigură

viaţa a rămas acelaşi mister pe care îl trăiam în paralel cu tine. o dată tu dispărut, misterul a rămas acelaşi amestec, doar că mai puţin romantic.

privirii mele tu nu ii poti rapi nimic

tu dormi senino cand sufletul meu arde si bietele inimi, sunt pline de sudoare. cu rani adanci si inca nevindecate, pe ochi, pe gura, pe gat, privirii tale arzatoare ii lipseste un semn, o miscare . . .
pasesc incet si aud cum sufla puternic liliecii orbiti de luna .

Dragă K.

deci, Kiraa, motivul ar fi că, nu vreau să ocolesc subiectul, nu. dar acum mănânc o piersică crudă care-mi rupe dinţii şi gingiile îmi devin imflate. beau şi nişte apă deci reacţia stomacului meu va fi imediată. constantă ? asta nu ştiu dar voi afla. eu, draga mea Kiraa, pentru că îmi eşti dragă, nu ştiu  vorbi deschis despre a mea fericire la o această oră târzie. că pentru o fată se zice e ruşine, să umble pe maidan la o aşa oră. nu se cuvine. revin la subiect, subiect care se pare cam pierdut. deci Kiraa, motivul fericirii mele e chiar fericirea. căci ce te poate face mai fericit decât fericirea însăşi ? eu sunt fericită pentru că asta simt şi în asta cred.
ştim ceea ce suntem, dar nu ştim ceea ce putem fi, a zis cineva. iar pe mine mă face şi mai fericită faptul că tind să aflu, să cunosc, dacă pot fi şi altfel. cred că pornesc într-o călătorie . . .

... şi nu altfel

fericire se numeşte stare mea.

la căldură


despre ce vară toridă să mai scriu sau despre orice altceva din întregul anotimp ? e atât de cald iar pielea mi-e tot una cu nisipul fiert într-una. şi fruntea mi-e tot mai lată, parc-ar fi un cauciuc ce se dilată. obrajii nici ei nu au scăpat, zici c-ar fi lacuri de acumulare şi lista tot ar continua. dar am să-i vin de hac căldurii şi-am să dau drumu figurii de ventilator.
aşa cu căldura, îţi învăluie până şi mintea.

gând

m-am cufundat în mine la mare adâncime.
lăsând nepunticios, şoaptele să mă adoarmă. şi nu-i nimic grav în aceasta, dar nu-i la fel ca şi atunci, când suflul cald în ureche îmi bătea, iar inima-i sălta din ce în ce mai sus . . . 

Am obosit

" lacrimi nesecate în suflete ne-au picurat şi de furtuni nenumărate viaţa noastră a tremurat.
am obosit de vin, de stele, am obosit de gândurile mele, am obosit de ochii care mă răsfrâng, neculegându-mi chipul din adânc.
am obosit râzând, am obosit de-atâta poezie, cântând doar cele care vor veni sau cele câte vrem să vie. "
                                                                                                                                              N.L.

Labirint

" cine cere unui labirint mai mult decât să-l părăsească va rătăci totdeauna prin el . . ."

de ce am scris labirint cu altă culoare ? pentru că vreau ca voi să descoperiţi, ce sens are pentru voi aici labirint . . .

Tumblr.

Pentru că tot aţi întrebat adesea dacă am vreun cont pe tumblr, m-a bătut gândul să-mi fac unul. Unul cu acelaşi nume ca şi al blogului. E frumos, e ceva nou şi interesant.  Îmi plac fotografiile, ar fi trebuit să fac asta mai de mult, nu zic că ar fi singurul lucru pe care l-am abandonat la periferia minţii mele de boboc.
Hai că tac, acesta e : http://29decembrie.tumblr.com şi sper . . . să vă placă :) !

new

uneori începem un nou capitol. important este nu începutul, şi nici calea aleasă, important este că am pornit la drum.

Goană

ploaia, nici un suspin
apele, te zidesc într-un chin.
trupul tău nimeni nu-l vede, se scufundă precum un delfin
traversând spaţiul dintre cer şi abis, spre un continent de vis
nu sunt nori, nu-i nici senin
nu-i nici soare, nici recele alpin
nu-i o lumină, nu-i nici un întuneric
doar un pai tulbură goana.
mărunt, din mijlocul furtunii din inima-ţi atinsă de spaimă
ai fugit.
şi-ai stat potolit. nici din ochi nu ai clipit. doar potolit ai fost.
eşti un cal rătăcit care galopează-n neştire, n-are pauză, iar podeaua îi devine din ce în ce mai subţire.
fără ţintă, picioarele încep să- i obosească, suflu-i mai apăsat
iar mintea-i neodihnită.

încotro iluzia mea de mister trece ? încotro îl văd, prin valuri de priviri absente, pe el plutind în goană ?
şi care goană trebuia să fie a noastră . . .

Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi