Noaptea de petale

Aş vrea să-mi regăsesc trupul din care am plecat în visare. Tu inimă, odihneşte umblarea nebunei cu irisul întunecat cu pâlpâiri gălbui, cu pleopa cu genele lungi şi pupila care poartă în ea ceva duios.
Când ai vrut să mă săruţi, gura mi-a rămas întredeschisă, cu buzele umede şi livide. Am simţit fiorul rece ce mi-a cotropit sufletul tot ca o haită de lupi flămânzi de sânge fierbinte.
Mă uit prin ochii lui cu ochii mei . . . ceva liniştitor se strecoară în pieptul său, sub care inima ridică bătăi încete pe care le simt pe coastele-mi fragile şi subţiri. Dacă ar fi iubire, sufletul nu mi-ar hălădui ca o vedenie, iar dacă ar fi iubire din nou, aş recunoaşte-o. Se lasă  pe podea ca o umbră neîmbrăcată. Asta-i dorinţa ce te-apasă, eşti sătul de mirosuri şi aduceri aminteri; întins pe podea, într-o tăcere aproape rituală, aştepţi dragostea din acest amestec romantic.
Obrajii tăi, buzele şi fruntea, toate acestea strălucesc în întuneric. Dar ce contează toate acestea dacă sufletul ţi-e pierdut la capătul lumii devastat şi acoperit de-un strat sărac de împliniri. Te-ai jucat cu frumosul vieţii, dar nu ai împărţit nimănui fericirea.. Te pierzi în conturul nopţii, în reverie, în pustiu; eşti o fantezie care dăinuie în marea mea dragoste.
Eşti gol şi liber, eşti uşor şi fără amintiri, eşti un gând de-al meu trecut în pagini de hârtie albă. Eşti lins de apa dulce şi însetat după dragoste, eşti firul de nisip trecut prin viaţă, eşti foşnetul mării şi spuma sa.
Toţi visăm. Aşa începe, ca într-un vis . . .

Cu cântec

Cui pasă de iubirea ta dacă totu-i cenuşă
Şi cine ar mai iubi un copil cu ochi şi mâini şi buze şi cu scaieţi în cap urlând  " iubiţi-mă ! "
Surâd mereu privindu-te.
Trec foarte lent prin mintea ta precipitare de paşi mărunţi sub care stau strivite lespezile gânduri.
Ai ochii negrii de furie.
Prin mintea ta fug amintirile-n neştire pe suavul ritm al melodiei
Şi care melodie . . .  nu ştiu să ţi-o cânt, dar e din inimă.
Şi o auzi când  stai lângă râu iar lacrimi grăbite aleargă spre stele.
Amintiri cu dor care te prefac în transparentul copil şi plin de mânie.
Trupul tău ca arderea vie a luminii s-ar rupe în orizont în linii
Şi timpul fuge, dragul meu,
Şi văd la marginea oraşului o lună care se năruie în valuri, o linie flămândă pe mare şi lacrima ta albastră.
În vântul subţire s-a rupt catargul fericirii tale şi nici o altă făptură nu va mai recunoaşte dragostea pe jumătate ce-o porţi.
Cui pasă ce aude din blestemata ta gură neodihnită şi lipsită de soare
Cui pasă de plânsul tău amar şi de geana care ţi se zbate
Cui pasă de iubire, când totu-i în zadar ?
Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi