Am avut impresia cã mi se ia totul . Nu exista viaţã mai pustie ca a mea , care nu iubea nimic , ştiind cã într-o zi va pierde tot . Timpul în care trãim pare a avea viitorul irosit. Inimile ni se stafidesc din cauza durerilor noastre care se hrãnesc cu nopţi albe ca varul , cãci nimic nu poate trãi numai cu frumosul vieţii . Multe motive ca sã nu crezi în nimic şi chiar un Dumnezeu în care n-am putut sã cred mereu . Anii mei trec şi aduc devastarea . Mã pierd în reverie , mã simt atrasã de fantezia creatoare , o valoare consideratã pierdutã. Un lucru e cert : nu o sã schimb eu lumea acum , dar cel puţin , în teza mea , pot spune ce cred . E cineva în faţa cãruia mã simt nepunticioasã , datoritã viziunii sale asupra vieţii şi care trãieşte un idealism disperat , un om plin de iubire , de aceea dãinuie recunoştinţa mea . Îmi permite sã exprim manifestãrile teribile şi contradictorii ale sufletului meu . Când mã consideram pierdutã şi fãrã o direcţie precisã , o voinţã necunoscutã ...