Adio-ul

Imagine
Ce pot să-ţi dau eu ?
Un trup arzând de viu 
O minte nebună, febrilă
Ochi ce dau de înţeles diafana lumină 

Unde voi ajunge prin lunga dibuire a sufletului-ţi şovăielnic ? Mă întreb . . . sunt prea aproape, prea de murire? Ţi-e sufletul în floare  ori ţi-e dor de înflăcărata-mbrăţişare ?
Pretinzi că-mi ştii de frică, tu pui de cerşetoare, odată negând, taina dispare. 

Când stele se lovesc pe cer, în mintea ta se întâmplă un măcel. Tâmplele nu-ţi mai rezistă, mâini şi buze se strivesc de-al robiei tău trecut.
Eşti obosit, şi-al tău trup ce din lacrimă născut, devine acum totul ceţuri sfâşiate de vânt. Te credeam a mea eternă iubire, a mea vastă plutire. 

Te-ai dovedit, ca într-o geană, una câte una căzând, purtând lespezile negre amintiri, să fii cel care sensibilul meu suflet mi l-ai nimicit.

Suntem fii Lui, şi tu şi eu . . . nu ştiu care dintre noi a fost mai truditor. Dar gloria se-nalţă şi tu n-ai s-o vezi, eşti prea muşcat de lupte ale sânului femeiesc. Privirea-ţi va fi albă, pielea străb…

Și când nu zâmbea, o făcea mai des

Înainte zâmbea mai des. Astăzi, plânge mai des. Și-ar fi dorit să aibă grijă de trupul și de sufletul ei, și-ar fi dorit să o iubească cum îți dorești să fii iubit. Și-ar  fi dorit, în fapt, să nu o mai găsească acasă când se întoarce dimineața și în același timp ar vrea să se fi aflat în aceeași cameră cu el. Să observe dacă el ar fi zâmbit sau ar fi plâns atunci când i-ar fi resimțit lipsa.
Dar ar fi prea târziu. Pentru el, pentru ea, pentru ei doi.

Suntem frumoși și blestemați, cum zicea Fitzgerald, dar învingători. Ea a învins eșecul unei portretizări a relației fericite, dar mai întâi s-a lăsat purtat de el. În derivă. Și a zis că întotdeauna are unde să se întoarcă, dar acum își dă seama că era mai uman pentru ea să nu revină  niciodată. Că era mai uman pentru amândoi. Poveștile de dragoste sunt pământești, dar a lor părea dumnezeiască. Stă pe scaun și râde și plânge în același timp. Din ce în ce mai des. Iar asta, asta nu e de la Dumnezeu, e din cauza lui.

Mama îmi zicea acum mulți ani că iubirea e atunci când cunoști un bărbat, singurul, și simți, pentru totdeauna, nevoia de a rămâne lângă el. Eu, i-am zis acum, după mulți ani, că iubirea e atunci când cunoști mai mulți bărbați, și că dintre toți, doar pentru unul singur simți nevoia de a rămâne lângă el pentru totdeauna. Nu știu cine să aibă dreptate, ea, care e împreună cu tata și acum sau eu, cea care îmbrățișează eșecul.
Mă pricep să termin ce am început... 

Adio, 
și-mi aprind o țigară, pentru ea, pentru el, pentru compasiune și nevoia de a-mi striga singurătatea-unde ești ?

                                          sursa foto:weheartit.com

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

La botul calului

Eu Tarzan, restul Cita

Am calități. Societatea are defecte