Și când nu zâmbea, o făcea mai des

Înainte zâmbea mai des. Astăzi, plânge mai des. Și-ar fi dorit să aibă grijă de trupul și de sufletul ei, și-ar fi dorit să o iubească cum îți dorești să fii iubit. Și-ar  fi dorit, în fapt, să nu o mai găsească acasă când se întoarce dimineața și în același timp ar vrea să se fi aflat în aceeași cameră cu el. Să observe dacă el ar fi zâmbit sau ar fi plâns atunci când i-ar fi resimțit lipsa.
Dar ar fi prea târziu. Pentru el, pentru ea, pentru ei doi.

Suntem frumoși și blestemați, cum zicea Fitzgerald, dar învingători. Ea a învins eșecul unei portretizări a relației fericite, dar mai întâi s-a lăsat purtat de el. În derivă. Și a zis că întotdeauna are unde să se întoarcă, dar acum își dă seama că era mai uman pentru ea să nu revină  niciodată. Că era mai uman pentru amândoi. Poveștile de dragoste sunt pământești, dar a lor părea dumnezeiască. Stă pe scaun și râde și plânge în același timp. Din ce în ce mai des. Iar asta, asta nu e de la Dumnezeu, e din cauza lui.

Mama îmi zicea acum mulți ani că iubirea e atunci când cunoști un bărbat, singurul, și simți, pentru totdeauna, nevoia de a rămâne lângă el. Eu, i-am zis acum, după mulți ani, că iubirea e atunci când cunoști mai mulți bărbați, și că dintre toți, doar pentru unul singur simți nevoia de a rămâne lângă el pentru totdeauna. Nu știu cine să aibă dreptate, ea, care e împreună cu tata și acum sau eu, cea care îmbrățișează eșecul.
Mă pricep să termin ce am început... 

Adio, 
și-mi aprind o țigară, pentru ea, pentru el, pentru compasiune și nevoia de a-mi striga singurătatea-unde ești ?

                                          sursa foto:weheartit.com

Niciun comentariu :

Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi