Iubește întotdeauna tot ceea ce faci să tresară


Ţi-am spus că toamna va veni şi culorile se vor stinge
Ţi-am spus că pielea-ţi va fi albă ca zăpada iernii şi ochii îţi vor fi sticli
Ţi-am spus că la apus voi fi departe şi  m-am dus
Ţi-am spus că părul mi-e rebel în vânt iar buzele-mi sunt crăpate noaptea
Ţi-am spus că luna se înalţă spre zenit iar cântecul tău e mai puternic
Ţi-am spus cândva că toamna e aurie iar frunzele din ea sunt metalice
Ţi-am spus că amintirile se întorc fugare şi-ţi lasă un vag regret
Ţi-am spus că-ţi voi deveni ostilă după trei sau patru pahare
Ţi-am spus că privirii mele nu-i poţi răpi nimic
Ţi-am spus că uneori dragostea doare iar viaţa-i un pamflet

Şi nu, nu spune nimic, arată-mi . . . 


Să învăţ a avea încredere în simţuri, să învăţ a desena umbre aprinse, să suport atunci când cerul se va prăbuşi pe noi doi. Să-ţi arăt că totul începe ca într-un vis  şi să sfârşim în el. Să-mi trec gândurile toate în pagini de hârtie şi să învăţ că timpul aduce lucruri penibile prin destin. Să învăţ că buzele pot amuţi  când sunt sărutate, să uit a trăi din precauţii inutile şi să învăţ a respinge adevărurile de rutină. Să am ochii în care speranţa luceşte şi să-mi pot aminti fiecare amănunt al aventurii mele mai târziu. 

Să nu te uit pe tine şi pielea ta fină, să am grijă de noi şi să iubesc din inimă.

s:weheartit.com

Locatar, nu plătesc chirie


imi ploua in gura a mere uscate. 
imi ploua in ochi a val sarat de mare. 
imi ploua in urechi a claxon de biciclete si a pescarusi nebuni. 
imi ploua in creier a margine de lume, a ceata de nepatruns. 
imi ploua pe degete a alune si frunze din fagi uzi. 
imi ploua pe talpi a nisip ars si transpirat. 
imi ploua pe coapse a fiori calzi si piele rece. 
imi ploua pe pleoape a somn adanc si buze livide.
imi ploua de atata timp in casa, mai ales in dormitor, incat mi-am astupat tavanul cu o perna. 
imi ploua in suflet a iubire si a mahnire.

ma chinuie ca nu i-am dat si lui cate putin din toate de mai sus.
dar i-am zis, eu cat ma petrec cu tine, nu-ti platesc chirie.

ii ploua in gura a cifre pe hartie.
ii ploua in ochi a marunte foi aranjate in portofel.
ii ploua in urechi a sume colosale.
ii ploua in creier a artificii financiare pe care le-ar putea face.
ii ploua pe degete a numara bancnote. zeci, sute, mii.
ii ploua toata viata, pe talpi, pe coapse, pe pleoape. 

ii ploua in viata ca nu stie cum sa ii inmulteasca. banii de pe chirie. in loc sa se bucure de gura mea, de ochi, de creier, de coapse. 

Eu, ca şi Dumnezeu, nu joc la noroc şi nu cred în coincidenţe

Am pus sub semnul întrebării existenţa coincidenţelor. M-am întrebat adesea dacă într-adevăr ele există ori destinul lucrează într-un fel magic. Care ar fi probabilităţile de a reîntâlni pe cineva din trecut în momente neaşteptate ?  Care ar fi coincidenţa ca, atunci când te duci să-ţi cumperi un bilet de călătorie spre casă din autogara X,  pe locul de lângă tine să se aşeze cineva care odată  ţi-a fost drag. Femei pe care le-ai zărit şi pe care le-ai plăcut la o primă vedere, al căror chip ţi-a rămas şi acum întipărit în minte, să le zăreşti după o lungă perioadă de vreme pe stradă. Să vă priviţi de parcă v-aţi cunoaşte, dar în clipa aceea să nu aveţi habar de unde şi să vă zâmbiţi.

Îmi amintesc că acum vreo patru ani, pe când eram student, mă aflam la un vechi prieten care stătea cu chirie la etajul trei, într-un bloc modest de la periferie şi care spre bucuria mea, avea o maşină de spălat. Obosisem să-mi tot spăl rufele la mână şi să le scot pline de apă pe sârmă. Aşa că i-am făcut o vizită şi totodată i-am folosit şi maşina. Rămâneam peste noapte, aşa că mi-am întins hainele pe sârma din balconul lui. Fiind stângaci de ambele mâini, am rupt cleştele care s-a făcut bucăţi pe asfalt şi mi-am scăpat chilotul pe sârma vecinului de sub el. L-am întrebat cine stătea în apartamentul acela, dar nu a ştiut să-mi zică. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am coborât treptele scării lent, pregătindu-mi scuzele de rigoare, şuşotind. Am ciocănit în uşa de stejar. Am aşteptat câteva momente bune. Deodată se aude cineva de partea cealaltă, cum răsuceşte cheia cu greutate în yală. Uşa se deschide. Un chip brunet, care afişa un zâmbet benevol şi mici gropiţe abia sesizabile în obrajii fardaţi, cu un păr răvăşit care se revărsa pe o pereche de sâni abia acoperiţi de un maiou alb, subţire, prin care îi puteam vedea sfârcurile jucăuşe. M-a întrebat cu ce mă poate ajuta. Eram mut. Mut de frumuseţea care mi se arăta mie, un nenorocit care nu era în stare să-şi spele chiloţii ori să îi întindă. Mă pierdusem  câteva secunde bune în ochii ei negri şi în detaliile pe care le analizam cu atâta atenţie. Nu am reuşit să mă stăpânesc ca să devin adultul serios de mai înainte, aşa că am început, bâlbâit, să îi povestesc întâmplarea, fără a menţiona în final că pe sârma ei nu se afla „un oarecare lucru”, ci chiloţii mei. Avea un fel de dexteritate a gesturilor şi o voce lină, suavă, iar asta mi-a oferit încredere în mine. M-a poftit înăuntru ca să merg în balconul ei pentru a-mi recupera bunul pierdut. Nu ştiu ce a fost în capul meu în momentul acela, pentru că am refuzat şi i-am răspuns că voi aştepta la uşă. Imediat, ca şi trăsnit, după plecarea ei, am realizat ce făcusem. Eram jenat, voiam să intru în pământ de ruşine când am zărit-o în hol ţinând cu două degete chiloţii mei. A început să chicotească juvenil şi să-mi întindă mâna. Am apucat chiloţii cu mâna stângă şi m-am întors cu spatele. Voiam să fac un sprint şi să dispar. Am întors totuşi capul şi i-am mulţumit, oferindu-i şi scuzele mele. I-am auzit uşa închizându-se abia după ce am intrat în apartamentul prietenului meu. Probabil era la fel de uluită ca şi mine de întâmplare. Mi-am luat o bere din frigider şi am încercat să uit incidentul, însă nu şi el pe mine.

Peste câteva săptămâni mă aflam în staţia autobuzului  40, fumându-mi ţigara şi privind după fiecare fustă care trecea. De obicei nu stăteam în grămada de oameni care se înghesuia sub plasticul ticsit de reclame, ci alături. Am avut o presimţire că cineva mă soarbe din priviri. M-am aplecat înspre şosea, mimând că mă uit după autobuz. În momentul acela am tresărit ca fulgerat, simţeam cum mi se îngreunează respiraţia, de parcă cineva mi-ar fi turnat pietriş în piept. Era vecina prietenului meu. Acel chip atât de frumos mă privea iar pe mine. Şi-mi zâmbea. Ostentativ.

s: weheartit.com


Natural high: de ce n-are gresia barbă

Mulți zic că n-au nevoie de sfaturi, mai ales de cele care vin fără a fi cerute. Păi băi, sfatul se dă a când ești pus într-o poziție proastă și nu știi ce mâncare de pește să faci. Văzut fiind în starea asta, prietenul tău își dă cu părerea. Nu trebuie să o ceri tu. Sfaturile sincere și care au utilitate practică (asta în cazul de ai un pui de Aristotel pe lângă tine= inutilitate) sunt cele care vin din sinceritatea ta interioară la momentul respectiv și din loialitatea celuilalt față de tine. O ecuație simplă, amici, dar întâlnită în mai puțin de două din 10 cazuri. Mă simt de parcă aș lucra la un articol științific, așa am ajuns să calculez realitatea și posibilitatea reușitei unei prietenii.
Și bă, mă supără. Scriu, poate pentru că e ultimul tramvai la care eu ajung. Iar altă formă de protest n-am.
Mi-am primit cel mai sincer, transparent și productiv sfat în ajunul zilei mele de naștere. Gândesc altfel. Am „descifrat” ecuația, am fost primul caz din 10.
Mai rămâne unul. Al tău, al ei, al lor, al vostru. Al unui berar sau al unei ospătărițe. . . toți cunoaștem una. (râd, cu hohot.) Da.. cert este că,  trebuie să devenim conștienți de natura prezenței noastre în orice circumstanță ne-am găsi. Mai ales în cele cu animale. Mai ales. . .


Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi