Am băut mai devreme cola şi mi-am adus aminte că am o poveste de terminat pe blog. Aşa că am aterizat aici. Bun, să continuăm.

Era prin semestrul al doilea, clasa a noua bineînţeles, când ieşise în weekend prin oraş. Mai exact, la teatru. S-a dus să vadă o piesă jucată de nişte elevi cunoscuţi ai liceului. Ajunsese târziu şi lumea deja intrase. S-a aşezat pe un scaun de la margine, a fluturat o mână şi a urmărit spectacolul. Tot liceul se afla acolo. Urmărea pe furiş fiecare mişcare din sală. Mai existau întârziaţi care luminau întunericul atunci când deschidau uşa. Le observa eforturile cu care încercau să facă linişte şi se străduia să îi identifice. Clar nu putea să fie atentă şi la subiectul piesei. Nu prea mai ştie despre ce era vorba. A luat sfârşit tot jocul actorilor, iar tinerii se îmbulzeau să iasă din sală. Să plece acasă sau să iasă la bar cu nişte prieteni din liceu de anul 4 ?
Dacă ar fi ales să plece acasă, nu mai aveam ce poveste să continui.
Revin la următoarea cola.

Poveste

Beau o cola şi am senzaţia că mă înec. Îmi este atât de dificil să o beau câteodată, însă nu renunţ. Îmi place aroma pe care o lasă la sfârşit, pe micile papile. Pentru  o clipă de plăcere, regăsesc perseverenţa de a nu renunţa. Se află undeva în mine şi iese la iveală. De fapt, să fiu sinceră, nu ştiu de ce anume vă vorbesc despre asta. Şi ca de fiecare dată, las ideile să curgă, fără vreo precizie, pentru a afla pe parcurs despre ce aş putea vorbi. Am bătut câmpii. Şi încă îi bat. Mă pricep la asta. Aş putea să fac asta foarte bine mult timp de acum încolo. Dar nu vreau acum. Ar fi bine  să încep povestea, dar după ce îmi termin cola.

Poveste:
-inspirată dintr-o altă poveste reală

Aveam o prietenă, o brunetă. Nu focoasă, dar cu un libido capabil să te facă invidioasă sau să-ţi provoace erecţie, în cazul bărbaţilor. Nu avuse vreun contact sexual şi era singură. Intrase la liceu şi spera să-şi găsească marea iubire.
Şi-a găsit-o ? Vă zic la următoarea doză de cola.



Da un nume lucrurilor proaste pe care le faci

ieri a fost o zi plina.
e prima zi de curs a lui Grigore, la o facultate de litere. specializarea jurnalism.
ajuns in campus, alergand pe hol, isi pune intrebarea inutila : ce dracu caut eu aici?
primul lucru prost pe care l-a facut a fost sa caute raspunsul. masa il avea,  desigur, dar nu era langa el acum. incepe ora. Grigore viseaza departe. Cursul incepe cu un mit despre femeile  gravide abandonate, maritate cu o salcie- salcia reprezentand tatal vegetal al copilului, un copil din flori. Grigore se simte ofensat. Masa l-a nascut acum 20 de ani, intr-un spital judetean, dupa 5 ore de chin. Pe tasu nu a ajuns sa-l cunoasca niciodata, pe masa o considera o denigrata. Nu avea frati, doar  pe amicii din jurul blocului pe care i-a parasit acum o saptamana pentru " a face ceva cu viata lui". Privea cu sictir la buzele profei care vorbea intr-o cu toata alta limba pentru ceilalti si atat de cunoscuta lui, iar pentru el, intreaga materie nu reprezenta un mit. Constituia intreaga lui viata umana.

Când ne confruntăm cu noi înșine

Ați avut momente în care tot ceea ce gândiți, să vă joace feste ? Când vă înfruntați ideile, le contopiți, le faceți o comparație, iar la final obțineți o pastă vâscoasă din care nu mai regăsiți nimic din tot ceea ce gândeați înainte. Cum porniți de la o idee, iar scepticismul vă determină să o abandonați, dar totuși să-i găsiți alte puncte de abordare ? Se dă o luptă în noi, civilă, pe propriul teren, acasă. Iar noi suntem ignoranți și amânăm întotdeauna finalizarea unei idei, luându-ne ”cu altele” . Ne eschivăm de la responsabilitatea îndeplinirii, pentru că ne este teamă de consecințele care vor apărea ulterior. Nu putem fi fericiți, pentru că ne frământă, ne soarbe fiecare gram de bucurie interioară.Vizionăm ca pe un film fotografic un viitor care nu promitea nimic. Un viitor din cauza căruia luăm decizia de a ne lăsa purtați de gânduri nerentabile, ca proștii. Nu ne minimalizăm riscurile pentru obținerea profitabilității. Ne aruncăm în mare, străbatem val după val, fără capitulare. Suntem aventurieri, deși ne doare, ne roade sufletul fiecare gând precum termitele.
Cum am putea scăpea dintr-o astfel de luptă cu noi înșine ? Ducând un război continuu, știind în ce tabăra ne-am afla la final ? Știind că vom pierde bătălia în fața vieții care îți va da o palmă ?
Sau să renunțăm, fără credință în reușita înfăptuirii acelei idei în care credem cu atâta înverșunare ?
Viață ne aruncă în abisul unor confruntări din care va trebui singuri să ne găsim calea întoarcerii. Fii atent, când soarta îți oferă o oportunitate, ai grijă să nu îi dai decline.

De ce nu ne lasă mamele să vorbim cu străinii și alte povestiri

Știu că de când eram mică, mama îmi spunea întotdeauna când ieșeam pe ușă să mă duc la joacă, să am grijă de mine și să nu vorbesc cu străinii. Era un fel de rutină a ei, din a cărei mreajă a scăpat de curând. Se rezumă doar la ”ai grijă”acum.
Dar mereu m-am întrebat ce o fi vrut să zică femeia asta. De ce să nu pot vorbi cu semenii mei, în ciuda faptului că nu îi cunosc. Ei nu sunt tot oameni ?
Bineînțeles că pe vremea când eram copil, era cel bun sfat pe care îl știam. Și cel mai bun pe care mi   l-ar fi putut da ea. Îmi era de folos, îmi atrăgea atenția și mă făcea curioasă asupra firii oamenilor. Am ajuns să-i cunosc și totodată să-i categorizez. Știam care-mi sunt colegii buni și de care să mă apropii. Știam cui să-i cer cariocile ca să mi le dea. Și știam cui să nu cer.
Străinii îi ocoleam. Mă feream de oameni în general. Și încă o fac. Nu-mi place să mă întâlnesc cu ei pe străzi și să mă opresc. Nu-mi place să-i ascult. Mă obosesc și mă scot din ritmul meu, din ideile în care mă aflam în acel moment. Și totuși, îi ascult. Mereu îi ascult  și mă concentrez pe ceea ce ei îmi transmit. Însă nu vorbesc cu ei, doar îi ascult. Am învățat să nu vorbesc cu străinii, decât atunci când sunt obligată. Și mi se întâmplă des să am astfel de obligații.
Zâmbesc mult și ăsta e singurul lucru care-mi place la mine. Zâmbesc oricum, oricând, de fiecare dată. Zâmbesc în timp ce, în orice fel, în orice situație. Ar trebui să fac un trat despre asta dacă tot
m-am gândit.
Răspunsul la întrebare cred că mi l-am dat. Pentru siguranța mea, din îngrijorarea ei. M-a învățat
să nu, însă m-a învățat și . Zâmbesc.
Dacă nu-i poți vorbi unui străin, zâmbește-i atunci. Va înțelege .

De ce latră câinii ?

Pentru că pot.
Din acelaşi motiv pentru care şi aleargă în jurul cozii lor.
De ce ţipă oamenii unii la ceilalţi ?
Pentru că-s proşti.
Din acelaşi motiv pentru care aleg să se învârte în jurul vieţilor altor oameni. Pentru că sunt incapabili să perceapă transparenţa şi să privească lucid propriile fapte şi realizări.
Am prostul obicei de a-mi pune un pahar de apă la cap pe care-l vărs. Întotdeauna. Iar apa se întinde pe tot parchetul, îmi udă cărţile şi se ascunde sub pat. Refuz să o adun de acolo pentru că îmi este imposibil să o pot şterge pe toată. Şi aştept să se usuce. Uneori visez că s-a format un iaz. Şi sunt broaşte în el.
De fiecare dată când oamenii latră unii la ceilalţi, îşi spun lucruri pe care apoi le regretă. Iar odată spuse, ele devin imposibil de retractat. Exact ca şi cu apa. Odată vărsată şi ajunsă sub pat, îmi este imposibil să mai ajung la ea. Şi aştept să se usuce.
Oare nu asta facem de fiecare dată când suntem vinovaţi de vorbele pe care le rostim ? Urlăm, apoi încercăm să le dăm uşor uitării. Şi aşteptăm, poate se "usucă".

Dar știu că la un moment dat va trebui să mut patul și să văd dacă am parchetul umflat.

O balanta expresiva

Sunt zile care incep prost. Dimineti in care te trezesti umflat de somn si insociabil. Cu un sictir incat iti vine greu sa te ridici din pat. Momente in care ai vrea ca in ziua respectiva sa nu te intalnesti cu nimeni cunoscut. De obicei intalnirile de genul acesta, dupa mult timp, ca un fel de revedere sa ii zicem, fac apel la acel tip de comportament formal. Cel putin asa vad eu lucrurile. Sau nu. Asa le vede jumatatea mea insociabila. Chiar cred ca am doua parti in mine : una sociabila, iar una insociabila.
Sunt zile care incep cu brio. Dimineti in care deschizi pleoapele si te intinzi pana la tavan, apoi oftezi. Timp de cateva clipe, prospectiv, iti aranjezi dimineata. Cum si cu ce sa incepi. Imi pun ibricu, fac o cafea, in timpul asta ma spal pe fata si tot asa. Imi aprind tigara si ies pe balcon ori in curte si o fumez linistit, impacat cu mine. Si ma gandesc... si ma tot gandesc... Imi sorb lent cafeaua si mai aprind o tigara. Ma mai invart, dau un telefon, citesc presa si vad ce mai e de facut. De obicei asta inseamna ca m-am trezit in acea dimineata in jumatatea cealalta, sociabila. Devin elocvent, ma opresc la vorba pe strada si imi face placere uneori.
Dar as putea sa fiu sincer cu mine. Daca stau sa pun in balanta faptele si sa nu ma mai gandesc atat, cred ca stiu deja in care dintre parti tind sa inclin balanta.
Va zic maine dimineata in care parte m-am trezit. Daca n-am postat, v-ati fi aflat deja raspunsul.
Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi