365 de zile noi-prețuiește-le

Un an care s-a strecurat, printre amintiri, printre dăruiri și dorințe care poate dacă nu au ajuns la aer în acest sezon care a durat 365 zile, de mâine poate vor avea ocazia să vadă lumina. Și nu vă pot ura decât să duceți la îndeplinire tot ceea ce v-ați propus, să munciți pentru visul vostru pe care l-ați alimentat cu atâta înflăcărare și să nu renunțați niciodată la ceea ce vă inspiră viitorul.
Vă mulțumesc pentru că, după atâția ani, mă urmăriți. Sper să reușesc să vă transmit gândurile mele cu atâta râvnă ca până acum.
Un an nou frumos, multă baftă dragilor și vă sărut !

Gabriela.

Trebuie să vă zic povestea asta

intro

Recent, de vreo două săptămâni încoace, terminase o relație amoroasă care s-a dovedit a fi un necaz al inimii. Morbidă. Nici o ghicitoare nu-i putea afla destinul alături de un asemenea partener. Flama exista, dar nu a fost de ajuns. Trebuia să pună punct, dar ea amâna cu o virgulă. Până într-o zi când   s-a hotărât că viitorul nu-i va rezerva nimic alături de el, că un sfârșit blând nu era posibil, că trebuia întâi să vină furtună și apoi soarele va răsări. Era o ceață la începutul lui decembrie și intuia că suferința o să dureze, dar se simțea mulțumită că se vedea liberă. Pescărușii zboară și pe ceață, sunt singurele păsări care iubesc necondiționat marea, indiferent de anotimp. Iar ea, va iubi întotdeauna, indiferent pe cine. Oricine altcineva în afară de el și rânjetul lui nesigur. Să se ducă dracu.

partea 1

Nu se vedea pe sine a fi însoțită de un alt partener, cu inima căsăpită de durere. Era devreme, vreo doisprezece după-amiaza. Își pregăti masa, apoi își făcuse un ceai de fructe, peste care stoarse două felii de lămâie. Ceva trebuia să-i taie greața de dimineață. Completase totul cu o țigară, pe care o fumase în afara camerei, pe hol. Auzise niște voci, dar nu căuta un anturaj pentru o discuție. Se proptise pe scările acoperite de maldăre de scrum și chiștoace, cu ceaiul lângă ea. Doi tipi ridicau din umeri, sorbindu-și țigara. Le cunoștea fizionomia, erau adaptabili privirii. Acei ochi deschiși, pătrunzători, cuprinși de o nimicitoare dorință masculină. Îl privea pe unul, se întorcea la celălalt. Dar privirea îi era fixată pe o singură gură senzuală, care vorbea ușor, dând impresia că întotdeauna știe ce are de făcut. Acea alură a perfecționistului pedant, dar sexy și irezistibil. Cuceritor, clandestin și suspicios. A existat o clipă a extazului în care ochii ei se clăteau de negura trecutului bolnăvicios. Intimidant, dar provocator în același timp. Singura piedică era că circumstanța o găsise nepregătită. Simțea că se putea înfrupta cu tot dinadinsu din bărbatul care îi răspundea inteligent și cu interes privirilor ei. Era ca o escapadă în doi pentru șapte minute cât durase țigara aia. Plutea un aer ezoteric, nevăzut de cealaltă pereche de ochi. Se percepea ca un securist pregătit să adulmece fiecare gest, mimică pe care avea să o dospească mai târziu când rămânea singură. Și-a luat inima în minți și l-a abordat. Subit, încrezătoare și arsă de o râvnire comună. Răspunsul lui a fost scurt, sec, iar chestiunea de la care pornise conversația, mai banală decât reclamele la tampoane. Comisese o gafă, dar nu se putea abține. Praful de pe inimă trebuia șters, iar lacrimile udă, dar nu și usucă. Convinsă că a dat cu dreptul în stângul, s-a retras. Pierduse bătălia asta, dar războiul abia începuse. Muniția trebuia pregătită, psihicul convins de forța ei năucitoare de a seduce, iar trupul, retușat după multe nopți lungi și dese înecate în cafele, alcool și tutun. Avea o țintă, avea la ce să se gândească. Avea un fir și ținea cât de tare putea de el. Crea scenarii la nesfârșit, avea cu ce să-și hrănească imaginația. Sex închipuit, fantezii amoroase, dorințe carnale, atracție fizică, zâmbet albit de discretul pasional și schimbul de priviri care le alimenta pe toate. Au urmat zile, săptămâni, în care se vedeau zilnic și se apropriau prin fiecare gest de intimitate. Bineînțeles, lucrurile au decurs de la sine, iar situația părea cât de cât simetrică. Bărbații nu sunt niște porci. Nu toți. Trebuie doar să ai răbdarea să îi descoperi pe cei buni, pe cei care merită, pe cei care nu au interiorul artificial și care sunt convinși că pot monopoliza sexul slab.

partea 2

Era o joi, și de fapt, în ziua asta de decembrie a început cu adevărat povestea. Fusese invitată de către el, la balul facultății. Invitația venise prompt, însoțită de acel zâmbet copilăros care refuza să plece fără a-i da satisfacția reușitei. Prin urmare, a fost de acord, i-a acceptat doleanța. Era cinci seara și trebuia să înceapă a se pregăti, pentru că femeile au nevoie de șase ore asidue pentru a străluci două.
Se aranjase cu migăleală, încet și sigur. Trebuia să reflecte o lumină vie, naturală, izvorâtă din pasiune. Se străduia să arate impecabil lângă el. Ultimul lucru a fost să-și aplice un roșu aprins pe buze, să-și pună repejor tocurile și să se uite în oglindă. I se umezeau ochii privindu-se. Cum arăta acum câteva săptămâni, cu părul răvășit, cu ochii vizibil obosiți, total dezinteresată de aspectul ei fizic. Realizase că o interesa peste măsură reacția lui și depuse tot efortul să-l surprindă. Era important pentru ea. Toate gândurile ei au fost ucise de o bătaie în ușă. Deschise. Era el, un bărbat frumos în toată accepțiunea cuvântului. Elegant, din cap până în picioare, purtând un sacou negru, care îi venea turnat pe trupul înalt, bine constituit. Se simțea mică cât un grăunte în ochii lui, era copleșită. Reacțiile ei puerile persistau, sufletul îi era al unei fete de 15 ani, care era pentru prima oară luată din fața ușii de un băiat. Îl apucase de braț și se îndreptară amândoi spre lift. Urmă o scurtă pauză de tăcere arhicunoscută. O apucase de mână și o privea în ochi. Îi șoptise lin, apropriindu-se de ea, că este frumoasă. Mii de licurici dansau în sufletul ei, făcând ca ecoul ritmului lor să lovească apăsat în inimă. Tresări ca lovită de trăsnet. Se abținuse să nu afișeze nimic din ce simțea, însă măgulirea i se citea în ochi. Era apreciată, după mult timp.

partea 3

Ajunși acolo, s-au sorbit din ochi mai mult decât ceilalți sorbeau din pahare. Muzică era provocatoare. Băuse două pahare și avea curaj. Trebuia doar să o invite la dans. Iar momentul sosise. O apucă domol de mijlocul firav, subțirel și se lipi de ea. Un bărbat în costum, mirosind a colonie aparte, care emana un miros divin, rupt din florile cerului senin de vară. Și au dansat... au dansat... fără a se putea opri. Erau perfecți, trupurile li se lipeau ca piesele unui puzzle. Ea înaltă, zveltă și abilă în mișcări, era piesa potrivită pentru corpul lui atletic, neted, finisat. Privirile celorlalți erau ațintite asupra lor. Rupți de realitatea celorlalți care îi priveau pizmaș, sorbind fiecare gest al lor de tandrețe, pluteau într-o atmosferă care aducea a duo. Un moment celest, și deși basmele nu mai sunt pe placul oamenilor atât de ignoranți și captivați de citadinul profan, ei se hrăneau din aceste clipe cu buzele strânse, uitându-se unul la celălalt cu dragoste. Se opriră, evident momentele petrecute cu dăruire sunt istovitoare, dar ele constituiau cele mai frumoase amintiri ale ei din ultimii ani.
Coborâră împreună, la brațul lui, scările care conduceau spre baia aflată la parter. Amândoi radiau, erau fericiți și cuprinși încă de euforia anterioară. Merseseră puțin, croindu-și drumul spre baie printr-un restaurant somptuos, pustiu, cu mese multe și aranjate de parcă ar fi urmat o nuntă. El se uită la ea și i-o luă înainte. Se oprise în fața unei mese mici, rotunde, cu două scaune. Trase unul dintre ele și o invită să se așeze. Uimită și în același timp cuprinsă de un râs tumultos, se așeză la primele două rugăminți ale lui. Nu-i venea să creadă ce se întâmplă. El trase un șervet de pe masă și îl întinse pe brațul stâng. Avea postura impecabilă a unui ospătar dintr-un luxos restaurant franțuzesc. Zâmbetele și chicotelile nu încetau să răsune în tot restaurantul. Barul, luminat și plin de băuturi soficticate, strălucea în difuza ambianță. Era rugată să-și prezinte comanda. Ceru o vodcă, iar partenerului fictiv, care urma să se așeze, un vin roșu, dulce. Urma comanda mâncării. Ospătarul făcu două piruete agitat. Își prezentă scuzele de rigoare, vorbindu-i despre faptul că acea masă era rezervată și că se vede nevoit în această situație să îi ofere o altă masă. Ea acceptă politicos, se ridicase, iar el o conduse la o altă masă, îi trase scaunul, atingându-i ușor cu degetele părul. În timpul acesta, cei din clubul unde petreceau coborau spre baie, privindu-i îmbunător pe nebunii fermecați unul de celălalt din restaurant. În cele din urmă se așezase și el, în fața ei, la masă. Era partenerul pe care îl așteptase. Jocul lui dublu de personaje o fascinase, o învelise într-o aură cerească. Acest impuls de moment, imprevizibilul cu care se jucase el în tot acest timp, o determinase să se îndrăgostească nebunește de spiritul lui ludic. Îl privea așa cum privești în vară cerul înstelat, întins pe verdele ierbii răcoritor. În interiorul ei se răspândi melancolia, în mintea ei era numai el. Nu-și mai amintea de când simțise ceva nou pentru prima dată, însă acum, trăirile o împresurau.

Povestea asta nu are final. Nu se poate încadra într-un tipar, n-o pot împrejmui cum ochii nu pot îngrădi orizontul. Fericirea lor dăinuie și azi, dar seara aceea și-a pus pecetea asupra amândurora.

Iubirea nu a fost ceea ce s-a văzut, ci ceea ce a făcut-o el pe ea să vadă ...

Continuare

Singurătatea ia sfârșit atunci când știi, că în final, ai întâlnit persoana care să te scoată din carapacea ta. Și exact așa s-a întâmplat. După două zile de când își petrecuse seara la bar, l-a întâlnit la școală pe el. Tipul care nu-și mai putea lua ochii de la ea... A fost un moment jenant..ea așteptând să intre la cursuri, el ieșind de la ore. Nu a observat-o în mulțime. Triumfa printre ceilalți colegi de ai săi datorită aroganței pe are o afișa. Era cuceritor, era mândru și avea un zâmbet fermecător. Era jenant pentru că doar ea îl observase, iar privirile nu și le întâlniră. Iar zilele s-au scurs. În același ritm. Se obișnuise deja cu ideea că avea să fie doar un moment trecător...schimbul de priviri de la bar puteau fi consecința mai multor beri și atât. Se simțea ștearsă, invizibilă pentru ochii lui verzi care nu sesizau copilăria gingașă din ochii brunetei. Era boboacă, era râvnită, dar nimic nu compensa cu atenția lui.
Până într-o zi, când i-a dovedit contrariul. El...a făcut primul pas.

Singurătatea e benefică dacă scopul ei e vindecarea

Se făcuse destul de târziu, dar plecatul acasă nu era o opțiune. Iar câteodată ești constrâns de împrejurări să alegi calea neplăcută. Plătește berile, se îmbracă încet, se ridică de la masă și pleacă. Era începutul lui noiembrie, dar vremea, la fel ca sufletul, era schimbătoare. Ușor, încep să cadă derizoriu câțiva fulgi. Prima ninsoare, primul drum spre casă în singurătate, prima urmă de talpă în zăpadă în pustiul străzii. Era frumos, lumina becurilor oferea strălucire fiecărui fulg în parte. Cumva, gândurile se amestecau în frumusețea peisajului, oferindu-i o oarecare calmitate și siguranța că, dacă ar fi rostit câteva vorbe pentru sine, nu avea să o audă nimeni.

Singurătatea e benefică dacă scopul ei e vindecarea. Iar tratamentul de care avea nevoie necesita izolarea pe o perioadă nedeterminată de timp. Rațiunea naște monștri, nebunia îi cultivă, izolarea îi dărâmă.

Treaba de mai jos in continuare

Îl remarci și te eschivezi. Pentru că în mintea ta de copilă, siguranța judecății de la momentul respectiv naște basme. Și le naște tati, de te vezi prințesă cu diademă pe cap și părul căzut pe umerii lui.
Deviez. Reiau.
Într-adevăr, simțea la 16 ani o scânteie, dar nu îndeajuns de mare încât să ia și foc. De fum nu mai pomenesc. Și-a continuat discuția cu prietenii, uitându-se în halbă. Era goală, iar in aglomerația aceea, nimeni din bar nu lua comenzi. Voiai ceva, te ridicai, duceai halba la bar, iar ei îți turnau până când nu mai puteai să duci. Nu era momentul să exagereze, dar nici să se abțină. După fiecare halbă prindea curaj, lucru ce o ambiționa să-și deschidă sufletul, iar când făcea asta, cei din jurul ei era fascinați.
El stătea la bar, tot cu o halbă în față și privea. Se uita, uluit, la silueta din fața lui. De fiecare dată când ea îi întorcea privirea, el zâmbea. Însă degeaba. Scutul care o proteja emana dezinterest, respingere, doar de ochii lumii.
Timidă ? Nu, precaută pentru ceea ce știa că va urma.
Și a urmat . . .

continuare la treaba aia de mai jos

Am zis că mă întorc la următoarea cola şi iată-mă. Mi-am luat una la 2 l. Să am, să-mi ajungă.

Am rămas la decizia fetei...să iasă la bar pentru o bere ori să plece acasă ? Atunci chiar e momentul de experimentat. Avea nişte bani la ea, se putea descurca lejer. Şi pleacă cu ei. Era un bar vechi, dar în care nu mai intrase. Aglomerat, zgomotos şi plin de fum. E un haos, dar e plăcut. Nimeni nu te observă când intrii, nu e atent unde te aşezi. Ei vorbesc, se bucură la o halbă de compania celuilalt.
În zgomotul ăla, te linişteşti cu aburi de alcool.
Râzi, te bucuri. Şi cineva-ţi observă bucuria.
Iar tu îl remarci.

PS: să curgă povestea. pe următoarea cola.
Am băut mai devreme cola şi mi-am adus aminte că am o poveste de terminat pe blog. Aşa că am aterizat aici. Bun, să continuăm.

Era prin semestrul al doilea, clasa a noua bineînţeles, când ieşise în weekend prin oraş. Mai exact, la teatru. S-a dus să vadă o piesă jucată de nişte elevi cunoscuţi ai liceului. Ajunsese târziu şi lumea deja intrase. S-a aşezat pe un scaun de la margine, a fluturat o mână şi a urmărit spectacolul. Tot liceul se afla acolo. Urmărea pe furiş fiecare mişcare din sală. Mai existau întârziaţi care luminau întunericul atunci când deschidau uşa. Le observa eforturile cu care încercau să facă linişte şi se străduia să îi identifice. Clar nu putea să fie atentă şi la subiectul piesei. Nu prea mai ştie despre ce era vorba. A luat sfârşit tot jocul actorilor, iar tinerii se îmbulzeau să iasă din sală. Să plece acasă sau să iasă la bar cu nişte prieteni din liceu de anul 4 ?
Dacă ar fi ales să plece acasă, nu mai aveam ce poveste să continui.
Revin la următoarea cola.

Poveste

Beau o cola şi am senzaţia că mă înec. Îmi este atât de dificil să o beau câteodată, însă nu renunţ. Îmi place aroma pe care o lasă la sfârşit, pe micile papile. Pentru  o clipă de plăcere, regăsesc perseverenţa de a nu renunţa. Se află undeva în mine şi iese la iveală. De fapt, să fiu sinceră, nu ştiu de ce anume vă vorbesc despre asta. Şi ca de fiecare dată, las ideile să curgă, fără vreo precizie, pentru a afla pe parcurs despre ce aş putea vorbi. Am bătut câmpii. Şi încă îi bat. Mă pricep la asta. Aş putea să fac asta foarte bine mult timp de acum încolo. Dar nu vreau acum. Ar fi bine  să încep povestea, dar după ce îmi termin cola.

Poveste:
-inspirată dintr-o altă poveste reală

Aveam o prietenă, o brunetă. Nu focoasă, dar cu un libido capabil să te facă invidioasă sau să-ţi provoace erecţie, în cazul bărbaţilor. Nu avuse vreun contact sexual şi era singură. Intrase la liceu şi spera să-şi găsească marea iubire.
Şi-a găsit-o ? Vă zic la următoarea doză de cola.



Da un nume lucrurilor proaste pe care le faci

ieri a fost o zi plina.
e prima zi de curs a lui Grigore, la o facultate de litere. specializarea jurnalism.
ajuns in campus, alergand pe hol, isi pune intrebarea inutila : ce dracu caut eu aici?
primul lucru prost pe care l-a facut a fost sa caute raspunsul. masa il avea,  desigur, dar nu era langa el acum. incepe ora. Grigore viseaza departe. Cursul incepe cu un mit despre femeile  gravide abandonate, maritate cu o salcie- salcia reprezentand tatal vegetal al copilului, un copil din flori. Grigore se simte ofensat. Masa l-a nascut acum 20 de ani, intr-un spital judetean, dupa 5 ore de chin. Pe tasu nu a ajuns sa-l cunoasca niciodata, pe masa o considera o denigrata. Nu avea frati, doar  pe amicii din jurul blocului pe care i-a parasit acum o saptamana pentru " a face ceva cu viata lui". Privea cu sictir la buzele profei care vorbea intr-o cu toata alta limba pentru ceilalti si atat de cunoscuta lui, iar pentru el, intreaga materie nu reprezenta un mit. Constituia intreaga lui viata umana.

Când ne confruntăm cu noi înșine

Ați avut momente în care tot ceea ce gândiți, să vă joace feste ? Când vă înfruntați ideile, le contopiți, le faceți o comparație, iar la final obțineți o pastă vâscoasă din care nu mai regăsiți nimic din tot ceea ce gândeați înainte. Cum porniți de la o idee, iar scepticismul vă determină să o abandonați, dar totuși să-i găsiți alte puncte de abordare ? Se dă o luptă în noi, civilă, pe propriul teren, acasă. Iar noi suntem ignoranți și amânăm întotdeauna finalizarea unei idei, luându-ne ”cu altele” . Ne eschivăm de la responsabilitatea îndeplinirii, pentru că ne este teamă de consecințele care vor apărea ulterior. Nu putem fi fericiți, pentru că ne frământă, ne soarbe fiecare gram de bucurie interioară.Vizionăm ca pe un film fotografic un viitor care nu promitea nimic. Un viitor din cauza căruia luăm decizia de a ne lăsa purtați de gânduri nerentabile, ca proștii. Nu ne minimalizăm riscurile pentru obținerea profitabilității. Ne aruncăm în mare, străbatem val după val, fără capitulare. Suntem aventurieri, deși ne doare, ne roade sufletul fiecare gând precum termitele.
Cum am putea scăpea dintr-o astfel de luptă cu noi înșine ? Ducând un război continuu, știind în ce tabăra ne-am afla la final ? Știind că vom pierde bătălia în fața vieții care îți va da o palmă ?
Sau să renunțăm, fără credință în reușita înfăptuirii acelei idei în care credem cu atâta înverșunare ?
Viață ne aruncă în abisul unor confruntări din care va trebui singuri să ne găsim calea întoarcerii. Fii atent, când soarta îți oferă o oportunitate, ai grijă să nu îi dai decline.

De ce nu ne lasă mamele să vorbim cu străinii și alte povestiri

Știu că de când eram mică, mama îmi spunea întotdeauna când ieșeam pe ușă să mă duc la joacă, să am grijă de mine și să nu vorbesc cu străinii. Era un fel de rutină a ei, din a cărei mreajă a scăpat de curând. Se rezumă doar la ”ai grijă”acum.
Dar mereu m-am întrebat ce o fi vrut să zică femeia asta. De ce să nu pot vorbi cu semenii mei, în ciuda faptului că nu îi cunosc. Ei nu sunt tot oameni ?
Bineînțeles că pe vremea când eram copil, era cel bun sfat pe care îl știam. Și cel mai bun pe care mi   l-ar fi putut da ea. Îmi era de folos, îmi atrăgea atenția și mă făcea curioasă asupra firii oamenilor. Am ajuns să-i cunosc și totodată să-i categorizez. Știam care-mi sunt colegii buni și de care să mă apropii. Știam cui să-i cer cariocile ca să mi le dea. Și știam cui să nu cer.
Străinii îi ocoleam. Mă feream de oameni în general. Și încă o fac. Nu-mi place să mă întâlnesc cu ei pe străzi și să mă opresc. Nu-mi place să-i ascult. Mă obosesc și mă scot din ritmul meu, din ideile în care mă aflam în acel moment. Și totuși, îi ascult. Mereu îi ascult  și mă concentrez pe ceea ce ei îmi transmit. Însă nu vorbesc cu ei, doar îi ascult. Am învățat să nu vorbesc cu străinii, decât atunci când sunt obligată. Și mi se întâmplă des să am astfel de obligații.
Zâmbesc mult și ăsta e singurul lucru care-mi place la mine. Zâmbesc oricum, oricând, de fiecare dată. Zâmbesc în timp ce, în orice fel, în orice situație. Ar trebui să fac un trat despre asta dacă tot
m-am gândit.
Răspunsul la întrebare cred că mi l-am dat. Pentru siguranța mea, din îngrijorarea ei. M-a învățat
să nu, însă m-a învățat și . Zâmbesc.
Dacă nu-i poți vorbi unui străin, zâmbește-i atunci. Va înțelege .

De ce latră câinii ?

Pentru că pot.
Din acelaşi motiv pentru care şi aleargă în jurul cozii lor.
De ce ţipă oamenii unii la ceilalţi ?
Pentru că-s proşti.
Din acelaşi motiv pentru care aleg să se învârte în jurul vieţilor altor oameni. Pentru că sunt incapabili să perceapă transparenţa şi să privească lucid propriile fapte şi realizări.
Am prostul obicei de a-mi pune un pahar de apă la cap pe care-l vărs. Întotdeauna. Iar apa se întinde pe tot parchetul, îmi udă cărţile şi se ascunde sub pat. Refuz să o adun de acolo pentru că îmi este imposibil să o pot şterge pe toată. Şi aştept să se usuce. Uneori visez că s-a format un iaz. Şi sunt broaşte în el.
De fiecare dată când oamenii latră unii la ceilalţi, îşi spun lucruri pe care apoi le regretă. Iar odată spuse, ele devin imposibil de retractat. Exact ca şi cu apa. Odată vărsată şi ajunsă sub pat, îmi este imposibil să mai ajung la ea. Şi aştept să se usuce.
Oare nu asta facem de fiecare dată când suntem vinovaţi de vorbele pe care le rostim ? Urlăm, apoi încercăm să le dăm uşor uitării. Şi aşteptăm, poate se "usucă".

Dar știu că la un moment dat va trebui să mut patul și să văd dacă am parchetul umflat.

O balanta expresiva

Sunt zile care incep prost. Dimineti in care te trezesti umflat de somn si insociabil. Cu un sictir incat iti vine greu sa te ridici din pat. Momente in care ai vrea ca in ziua respectiva sa nu te intalnesti cu nimeni cunoscut. De obicei intalnirile de genul acesta, dupa mult timp, ca un fel de revedere sa ii zicem, fac apel la acel tip de comportament formal. Cel putin asa vad eu lucrurile. Sau nu. Asa le vede jumatatea mea insociabila. Chiar cred ca am doua parti in mine : una sociabila, iar una insociabila.
Sunt zile care incep cu brio. Dimineti in care deschizi pleoapele si te intinzi pana la tavan, apoi oftezi. Timp de cateva clipe, prospectiv, iti aranjezi dimineata. Cum si cu ce sa incepi. Imi pun ibricu, fac o cafea, in timpul asta ma spal pe fata si tot asa. Imi aprind tigara si ies pe balcon ori in curte si o fumez linistit, impacat cu mine. Si ma gandesc... si ma tot gandesc... Imi sorb lent cafeaua si mai aprind o tigara. Ma mai invart, dau un telefon, citesc presa si vad ce mai e de facut. De obicei asta inseamna ca m-am trezit in acea dimineata in jumatatea cealalta, sociabila. Devin elocvent, ma opresc la vorba pe strada si imi face placere uneori.
Dar as putea sa fiu sincer cu mine. Daca stau sa pun in balanta faptele si sa nu ma mai gandesc atat, cred ca stiu deja in care dintre parti tind sa inclin balanta.
Va zic maine dimineata in care parte m-am trezit. Daca n-am postat, v-ati fi aflat deja raspunsul.

Prieteniile devin cateodata bucati de carpe

Vin zile in care descoperi ca oamenii pe care credeai ca ii ai alaturi se dovedesc a fi indeajuns de indepartati. Si nu ma refer aici la partea fizica, pentru ca daca ar fi fost asa, am realiza cu totii la un moment dat ca ruptura unei prietenii s-a produs. Insa ei continua sa fie alaturi de tine si in acelasi timp nu. Mi s-a zis astazi ca prietenia intre doua femei nu exista cu adevarat, ca mai degraba te lipsesti. Ca la un anumit punct, se vor indeparta si-ti vor ramane aproape doar pentru satisfacerea propriului interes. Si cum se face ca mereu aflam mai tarziu lucrurile care ar fi contat la momentul oportun. Dar niciodata nu e prea tarziu decat niciodata, cum s-ar spune.
Imi pun mereu intrebari daca asteptarile mele din partea oamenilor nu au un standard ridicat, iar la sfarsitul zilei, cand trag linia si fac un calcul scurt, sfarsesc dezamagita. Partea buna e ca imi sunt un sfetnic bun si-mi raspund prompt- nu, nu am standarde prea ridicate si nici nu sunt dezamagita; o prietenie in care nu exista in primul rand respect, incredere si o atasare emotionala naturala, atunci nu e ceea ce eu consideram a fi potrivit pentru mine, ci daunator. Relatiile pe care le avem cu cei din jurul nostru pot fi daunatoare daca nu suntem atenti si ne lasam purtati de val. Astfel, un val de luciditate din cand in cand iti va permite sa analizezi in amanunt care sunt punctele forte si care sunt cele slabe ale relatiei tale cu oamenii. Vei observa ca balanta tinde sa incline spre cea de a doua categorie, iar daca se intampla asta, inseamna ca va trebui sa iti vezi de ale tale.
Pentru ca si tu ai interese, dar spre deosebire de celalalt, inca distingi intre prietenie si profitul de pe urma superficialitatii unei astfel de relatii.
Daca ai avut parte de lucrurile astea, e momentul sa cobori la un supermarket si sa cumperi un clean. Iar daca mai ai o farama de mila in tine, cumpara si un burete. Daca nu, rupe un maiou vechi si si sterge toata mizeria aia de relatie, ca mai mult decat o carpa pe care o folosesti la curatat, nu face.
You u'll feel better. Succes !

Pe cine stii te ajuta in ce stii ?

Ajungi uneori la mana a catorva oameni pentru ca singur nu ai reusi sa faci ce iti propui. Aici intra in discutie capitalul social- nu e o mare filozofie, dar toti dispunem de acest lucru intr-o oarecare masura. Dispui de mai mult capital? Ai mai multe sanse sa realizezi ceva. Am putea traduce asta in relatiile pe care le construiesti si le consolidezi cu oamenii. Mereu auzim de "a, are pile". Si noi avem, nu doar el. Doar ca acea persoana si-a dat seama mai repede decat tine ca ai nevoie de oameni ca sa te poti afirma in comunitate. Probabil el acorda mai mult timp dialogului cu strainii decat tine. De fapt, e cert asta. Ne ferim mereu de cei pe care nu ii cunoastem, dar daca am incerca sa comunicam cu fiecare persoana pe care o intalnim, am stabili anumite legaturi. Astfel relatiile tale devin precum un segment al ramnificatiei unei radacini de morcovi. Cand ai anumite interese, este in regula sa faci apel la aceasta radacina. Nu este nimic rau in asta, insa cateodata suntem invidiosi pe Gigel pentru ca el a reusit si noi nu. 
Ce-i drept, sunt momente cand sfarsesti dezamagit pentru ca ai avut asteptari suficient de mari de la cineva. Dar sunt situatii cand persoana la care ai apelat iti raspunde, desi tu uitasei. Integritatea unui om reprezinta totul. Pe ei sa ii cauti. 
Se zice ca nu conteaza ce stii, ci pe cine stii. 

Tu cat de bogat esti ?

Se spune ca este greu sa-ti deschizi sufletul dupa ce a trecut mult timp de la intamplarea care l-a marcat. Dar nu imposibil.
Probabil zilnic avem parte de evenimente care ne uimesc si care isi cauta loc pentru a-si lasa amprenta in sufletele noastre. Ar trebui sa ne ascundem, sa fugim si sa ne acoperim ochii in fata lumii ? E si asta o cale, dar e cea mai usoara. Si pana la urma, alegi sa porti ochelari protectori tot timpul sau cateodata preferi sa infrunti jungla realitatii ?
Sincera sa fiu cu voi, aleg infruntarea. Si nu ca mi-ar face o deosebita placere, ci pentru ca asa sunt eu, iar confruntarile ma definesc. Fie vorba de un cersetor sau de un copil descult in fata unei covrigarii, ma implic. Si-mi dauneaza. De fapt, ma afecteaza fiecare fapt pe care societatea il marginalizeaza si il considera un mizilic.
Ne vrea societatea umani ? Nicidecum. Practic ajungem sa facem parte dintr-un proces al rationalizarii societatii, al mcdonaldizarii ei. Cola, fanta sau sprite ? Un ceai va rog si nu din ala din tonomat, la ibric nu aveti ? N-avem timp de astea, domnisoara.
Tocmai aici e problema, consideram ca avem timp. Avem timp sa mergem la facultate, dar cand ne lovim in drum spre ea de un eveniment, acceleram pasul pentru ca nu vrem sa intarziem. Avem timp sa mergem la lucru, dar in pauza de masa halim grabit un meniu si restul il aruncam. Pentru ca nu avem timp sa cerem sa ni se puna la pachet pentru a oferi cersetorului si lui o masa.
A oferi oamenilor din timpul tau e o comoara. Tu cat de bogat esti ?

Nisip

Ce-am ales si ce-am pierdut se datoreaza impulsului meu contrafacut, e un plagiat al unei vieti exterioare. Aici, la malul marii, nu se aude nimic, dar se vede. Si daca mintea ta e capabila sa cantoneze toata splendoarea peisajului, atunci poti spune ca gandesti. Pentru ca de fapt, oamenii nu gandesc prin limba. Ci prin imagini. Apusul are semnificatia lui unica. O gandesti si o traiesti, dar nu poti ramane detasat de trairea fenomenului. Sunt oameni care nu vad nimic si nu pentru ca nu le pasa. Ci pentru ca nu l-au trait.
Momentul de dimineata cand pui cafeaua in filtrul de cafea si incerci sa te dezmeticesti. Sunetul pe care-l face filtrul. Acel zgomot care horcanie, respira greu si infundat. Aburii din cana care se ridica in aer. Si mirosul greu care invaluie bucataria.
Iar asta este o propozitie adevarata.
Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi