Coliba de paie 3

Nu am crezut vreodată că viaţa  mă va lega de o iubire soră cu marea. Mi-am transformat cu mulţi ani în urmă un vis într-o obsesie a existenţei mele. Era pentru prima oară când am stat faţă în faţă cu marea, aveam 13 ani şi  ştiam că întâlnirea cu ea va fi o fericire care nu se va uza. Au trecut şapte ani de atunci şi nu cunosc altceva mai frumos, dintre toate gloriile vieţii, precum priveliştea ei.  Doar prinvind-o, inima n-are cum să treacă nepăsătoare în faţa măreţiei ei, uit treptat de mine la bătaia fiecărui val, mă scufund adânc şi descopăr înlăuntrul meu lucruri pe care le-am pierdut.
E ciudat s-o aud vorbindu-mi despre fericire. Am o bucurie atunci când îi desluşesc râsul natural, pueril.
.
.
.
Mi-am limitat libertatea la două lucruri : să nu urăsc pe cei ce râd în gura mare şi să trec fără zgomot peste o iubire căreia să nu-i datorez nimic. De fapt, cred că pentru a doua mi-am schimbat şi viaţa şi n-am visat nimic în schimb, am rămas fără apărare şi deznădejdea că viaţa celor iubiţi, transformată în cele din urmă în cenuşa unor momente goale, mă va determina să revin la realitate.
Cui datorez plăcerea vieţii ? Nu pot să dau un răspuns potrivit, mi-e teamă să nu greşesc doar trasând un tipar, o cale spre bariera normalului şi tipizării, care decide în locul atâtor muritori de rând. Mă las mereu purtată de reveria momentului şi nu permit raţiunii mele lucide să întreprindă vreun proces al minţii. Mă tăvălesc de multe ori în neant, îmi las trupul murdar şi suferinţele posibile în faţa unui altar al mării.
Nu mă cuprind fiorii decât atunci când toţi ceilalţi sunt fixaţi asupra-mi şi privesc cu amărăciune la nebuna năpădită din toate părţile de tandrele nopţi şi ochii goi şi vineţi ai unui prizonier cuprins în delir.
Tăcerea nu a făcut altceva decât să dea răgaz frontierelor psihicului de la a mai trata orice urmă de amintire, regret, groază. Tind adesea în somn să-mi alung orice adevăr de care sunt legată.
.
.
.
Refularea e salvare de la imoral.  Conduita mi-e pătată de propriul suflet stingher şi prea plin de promisiuni şi de deznădejde. Să suporţi nenorocirile altora  e ca şi cum ai deveni martir al unei lupte zadarnice. Care să îţi fie după aceea răsplata, recunoştinţa ?
Nu vei fi decât judecat.

va continua ...
sursa foto : http://29decembrie.tumblr.com

Coliba de paie 2

Greşeala e aceasta : nu tu erai cel îndrăgostit de mine, ci invers. Eu voiam să îţi fiu amantă ţie şi nu tu mie. Mi-am pierdut orice urmă de curaj, m-am abătut din calea pe care mi-am propus-o, învelindu-mă cu dorinţa de a te cuprinde cât mai mult cu putinţă. E un lucru îngrozitor să-i reproşezi propriei tale conştiinţe pentru lucrurile pe care le poate născoci. Lucruri de altfel normale, dar nu şi pentru un om însetat după iubire.
Rămân uluită în faţa tendinţei tale de a mă sili să-ţi repet că a iubi reprezintă totul şi că poţi fi îndrăgostit cu adevărat doar o dată în viaţă. Prudenţa şi idealul pentru iubire în sine, m-au determinat totdeauna să consider o iubire ca fiind prima şi cea mai măreaţă .  .  .
.
.
.
Imaginează-ţi iubitule pământul un glob, o sferă. Acum închipuieţi-l o stâncă.
Unde vreau să ajung ? Vreau să fiu în stare să solidarizez cu nebunii care reuşesc să-şi învingă amintirile. Vreau eu însămi să devin o învingătoare.
Eşti trecător într-o lume pe a cărei culmi şi cer nu vei găsi decât ploaie. Crezi că drumurile vor fi mereu scăldate în soare ?
Vei ajunge un Don Quijote, dorind să culegi  gloria doar pentru a o depune la picioarele femeii iubite. Marginala diferenţă dintre tine şi el este reprezentată de calitatea idealului. În primul caz pur, limpede, fără aşteptarea sau certitudinea de a primi ceva în schimb, pe când tu cauţi sens vieţii în deşert, neştiind că viaţa are sens câtă vreme nu îl cauţi..
.
.
.
Cu cât mă străduiesc mai mult să-ţi recunosc glasul în mulţimea de oameni care alunecă aievea pe stradă, cu atât mă îndepărtez mai mult de amintirea ta. Gândurile-mi sunt arse pe rug, întreaga-mi fiinţă se târăşte la picioarele sufletului precum cea a unui eretic, în speranţa de a primi salvarea.
Voluptatea suferinţei din iubire e destinată acelora care au crezut în ea.

Orice prost şi-a supraestimat bucuriile,  s-a lipsit pe sine de dreptul de a regreta.
Nu cel iubit  ne face să suferim, ci memoria. Ea este singura care provoacă moarte, fără a vărsa un strop de sânge.
Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi