Pe drumul meu mai întâlnesc şi ceaţă
Nu am încercat vreodată să îmi transpun idealurile în viaţa reală şi nu din teamă sau neputinţă, ci din simpla convingere că aşteptările îmi vor furniza o continuă nerăbdare. Furnicăturile interioare şi zbuciumul provocat de gândul unei reuşite nu fac altceva decât să epuizeze neîncetat negura pozitivismului cu care suntem înzestraţi într-o oarecare măsură, toţi. Am făcut greşeala odată de a precipita lucrurile şi de a-mi dezvolta un complex prin graba de a accelera tot ceea ce mi se întâmpla în jur. Până când, acum două săptămâni, când m-am oprit.
Am avut o zi în care am fost nevoită, sub greutatea impulsului, să decid pentru mine în cinci minute. Nu am urmat nici o raţiune şi am dat totul pe mână da-ului şi a nu-ului. A fost simplu, dar ceea ce a urmat mi-a complicat existenţa.
Am spus da unui job obţinut în nici o oră, am spus nu Paştelui şi familiei, am spus nu somnului şi picioarelor care aveau să cedeze. Am spus da unor oameni noi, necunoscuţi, am spus da unor bani veniţi din altă parte decât de la părinţi, dar e nevoie de muncă pentru asta.
Am spus nu restanţelor şi continui să dorm câteva ore ca să pot citi pentru examene.
E minunat să devii responsabil pentru acţiunile tale, să te străduieşte să îmbini calitatea muncii tale cu a celorlalţi, iar la sfârşitul zilei, să te prindă cu ei răsăritul pe malul mării, chiar dacă eşti nedormit de 26 de ore, există distracţie şi după o astfel de zi. Să te pui în pat şi să adormi în 2 minute, să te trezeşti buimac, să-ţi faci un ceai şi să-l bei pe balcon, admirând lucrurile pe care le faci, iar seara să aţipeşti împăcat cu sine, să fii fericit că ai reuşit, puţin, dar ai făcut-o. Experienţele de început, de la 20 de ani sunt cele mai groaznice şi impardonabil de prosteşti, dar îţi aduc bucuria succesului, insignifiant, însă admirabil.
Mi-am lăsat toate deoparte, pentru că am realizat lipsa de vreo lună şi ceva de pe blog, îmi lipseşte partea aceasta, nu am mai scris de mult timp pentru mine. O greşeală pe care nu pot să scuz, mai ales când privesc marea zilnic şi ştiu cât am scris despre ea aici.
Devii vulnerabil, când nu mai ai timp pentru tine. Eşti insipid, eşti o unealtă.
Merg pe premisa că am timp de toate, chiar şi după o zi de rahat, să privesc apa mării cel puţin o dată, o dată un minut.
Comentarii
P.S: sa stii ca postarile tale "Coliba de paie" m-au impresionat de-a dreptul, ai scris exact toate lucrurile nescrise de mine in perioada aia. Iti multumesc!
si mi-era dor sa-mi bag nasul pe aici... multa bafta!:*
Succes cu noul job!
De ce sa fie succesul insignifiant? Cate momente mai gasesti in care sa te simti atat d eimpacat cu tine insuti?