Groapa unui timp de gunoi

desparte tu pustiul care ne cuprinde pe amândoi. dă-mi drumul la mână şi ia-ţi cu tine întregul trecut în spate.
.
.
.
sufletul colindă ca o pasăre pierdută în văzduhul unui orizont aplatizat. delicat mi-ai luat gândurile toate şi le-ai cuprins în propaganda unui simţământ abstract- iubirea. acţiunile tale toate şi scenariul pregătit, tu regizor, eu figurant într-o piesă a destinului smucit, au constituit fundamentul unei lumi plăpânde, greu de definit. şi deşi aş încerca să-ţi reconstitui fiecare gest, vorbă, abilitatea amintirii mele este dispersată. nu mă scuz, nu fac nimic din ceea ce m-ar transforma într-un om cretin, un om al certitudinii alerte şi continue, dar fiinţa care supravieţuieşte într-un cadru a cărei privelişte întristează şi pe ateul neînsufleţit, goliciunea de care încerc să mă distanţez precum lespedea nopţii şi grăbit tind să mă eliberez de cuceririle unei iluzii amoroase, m-au transformat într-un gândac scârbos în epicentrul unui haos aproape mistic.

.
.
.
nu mai cer absolut nimic conştiinţei mele, poate doar rezistenţă la acutele zdruncinări din freamătul interior.
ştiu că, din toate trebuie să întelegi că eşti un om puternic şi că nimeni şi nimic nu te poate opri din idealul tău.

dar care-i visul după care te ghidezi într-o lume imperioasă, meschină, lipsită de adevăratele valori ? cum   să-ţi găseşti menirea în povestea unui pasager fericit de pe un peron, să nu faci o gafă, să fii mereu impunător şi să treci peste trecut, prezent, viitor cu inima curată

înghit fiecare armistiţiu şi las treaba timpului pe seama unui cronometru fără baterii, fără motor . . .

Urechi inepte

Mi-ar fi plăcut să mă vopsesc toată-n mov.
E atât de chinuită marea de furtună . . . mi-ar fi plăcut să mă transform în prună. Mi-ar fi plăcut să fiu compot în beciul unei babe.
E atât de rece afară şi e chinuit asfaltul de negreală . . .  mi-aş fi dorit să fiu o balerină. Suplă. Blondă. Lipsită de nicotină.
S-au aprins luminile-n oraş. Mi-aş fi dorit să fiu becul luminat din cămăruţa unui geniu. Măcar o lumânare într-un butic de pe la 1900.
Nu am mai primit o floare de ceva vreme. Mi-ar plăcea să fiu albină într-un stup de viespi.
 Să înceteze urletele, să fugă. Să fiu o irlandeză senină şi nebună. Să fiu un pasager clandestin într-o lume fără urmă.
Mi-aş fi dorit să fiu produsul propriei mele imaginaţii, să-mi frământ o mână în aluatul trupului de ceară, să topesc inima într-un cazan cu smoală.
Fleacuri. Lucruri personale. Daţi-mi un bilet, vreau să îmi văd de drum. Mă car odată cu şuvoiul iernii.
Fanatism. Obsesivitatea unui armistiţiu. Câtă generozitate pură să-mi ofere bucuria de a fi om.
În puzderia de oameni ai planetei, eu sunt decât o palmă.
Mă tăvălesc în iarbă. Mi-ar fi plăcut să fiu ţărână, într-un pustiu de loc pe glob.

Mi-ar fi plăcut să mă lăsaţi să fiu eu,  dar e sacră nebunie.

După-amiaza pe fugă a adus ceva

Ora 13:00. Primesc un mesaj. În jumătate de oră trebuie să mă prezint la Muzeul de Artă Constanţa.
Mă îmbrac.
Mă dezbrac.
Îmi pun şosetele, aleg cerceii şi mă dau cu parfum.
Mă încalţ cu ghetele negre.
Mă descalţ. Le pun pe cele maro.
Ies pe uşă. Mă întorc. Mi-am uitat agenda. Intru încălţată. Colega face spume. Plec.
Cobor în staţie, unde aştept 10 minute. Vine microbuzul 312 foarte încărcat. Sunt ca un turbecul printre grămada de cartofi. Ajung la Tomis. Întâlnesc câţiva colegi. Împreună ne îndreptăm spre muzeu. O clădire istorică, unde, în sala de la intrare, are loc o lansare de carte.
Îmi scot geaca, o aşez pe un scaun de lemn, îmi scot agenda din geantă şi un pix şi mă îndrept spre masa un se vindea cartea. Îi răsfoiesc paginile, notez câteva fraze reprezentative şi observ agitaţia femeilor din faţa mea. Întorc capul şi văd un bărbat înalt, cărunt, îmbrăcat într-un palton negru, care împrăştia un aer sobru, lipsit de frivolităţi, al cărui chip nu trăda niciun sentiment.
Revin la scris. Nu-mi termin fraza şi se aprinde beculeţul. Bărbatul e Geo Dobre. Actorul( http://www.cinemagia.ro/actori/geo-dobre-6226/ ).
După terminarea prezentării şi a laudelor înfăţişate publicului, mă îndrept spre masa aşezată în dreapta la intrare pentru invitaţi. Îmi torn un pahar cu apă. Mai torn unul.
Iau paharul aproape gol şi îl aşez pe o măsuţă scundă de lemn. Îmi deschid agenda. Mă aproprii. Întind mâna şi mă prezint. Abia acum îi observ albastrul ochilor şi zâmbetul hireş.
Discuţia începe cu domeniul în care am de gând să profesez. Calitatea conversaţiei este consternantă. Pentru aproximativ 30 de minute, fluxul ideilor sale şi subiectele despre viaţă, profesionalism, dragoste, literatură, teatru, mi-au creat un cadru informaţional lăuntric consistent.
" - Scrii ceva anume pentru tine ?
  - Da, fac de mult timp asta. Scriu, mai întâi pentru mine, apoi pentru ceilalţi."
Teatrul este ca o depărtare de lumea externă, o regăsire a propriei fiinţe, o detaşare faţă de o lume absurdă, revoltată şi lipsită de exemple morale. Partea profesională şi dragostea aduc echilibru.  Dacă ai dragoste şi nu ai partea cealaltă, eşti singur. Le ai pe amândouă, eşti norocos.
" - Ce faci, nu scrii nimic ?
  - Nu, nu am vrut să notez deloc conversaţia.
  - Da, aşa e, tu ai ce scrie apoi pentru tine.
  - Da. "
Râdem.
Trebuie să plec şi îmi iau cu un oarecare sentiment de regret la revedere, dar cu o posibilă întâlnire viitoare.

Râd. Mă gândesc acum că aveam să nu mă duc. Dar realizez că oriunde, oricând, ai prilejul de a întâlni oameni care să-ţi creeze o scenă a dramaticului vieţii în puţine fraze. Oameni cu personalitate şi laturi artistice esenţiale, inimitabile. Personalităţi cu o puternică forţă persuasivă şi a căror strat cognitiv este cu mult superior nivelului mediocru al dezinteresaţilor actuali.

Râd. Că mă gândesc că aş putea să scriu mai mult, dar ce interesat s-ar găsi să citească ?
Râd. Că viaţa e mai mult decât o arcă, iar unii pun în ea haine, lucruri dezirabile în general.
Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi