continuare9

freamatul celor mai dulci glasuri . . .
dar el stie sa se prefaca cel mai bine atunci cand e vorba de sentimente, sa se fuduleasca cu o maretie falsa, sa se arate demn in cuvinte si sa-si dea aere.
egoismul lui a macinat frumusetea sufletele lor pure, inocenta le-a fost stirbita.

vulgaritatea inimii lui  a facut din cucerirea lor un viciu.

continuare8- un miez de gand

erau acele femei care trec prin Paris ca niste funigei prin aer, fara sa stii de unde vin si unde se duc, astazi regine, maine roabe. printre rasete nevinovate si rautati pretentioase, pareau a fi nestiutoare, zapacite, molfaind cu dispret prajituri cu ananas. femei cuminti pe naiba, sunt fermecatoare, inzestrare cu o inteligenta sclipitoare si c-o frumusete izbitoare. impresioneaza prin al lor sarm.

si cand te gandesti c-am iubit pe amandoua ...

continuare7

... ai să vezi în mulţime un ochi scânteietor care face să pălească soarele, să fii emoţionată de o întârziere, să-ţi vină să ucizi un om stingheritor care îţi fură una dintre clipele acelea rare în care fericirea pâlpâie în cele mai mici vinişoare.




faţa Elenei era acoperită de lacrimi. într-o singură clipă, el a aruncat în sufletul ei mai mulţi cărbuni aprinşi decât au stins lacrimile ei . . .

continuare6


... au venit din văzduh, în lumea năzuinţelor, suferind de amărăciunile vieţii, zburând pe aripile uriaşelor mele  plăceri, desfăşurându-se pe un teatru vast. dragele mele, adesea trebuie să vă lăsaţi cuprinse ca un ocean întreg în inima mea, aşa cum staţi voi două, pe canapeaua Eugeniei, în faţa focului. şi cu toate astea, ce fericire să ai ? în fiecare minut e câte un interes nesfârşit care multiplică şi întinde fibrele inimii, să nu fiţi rece faţă de nimic, să vă simţiţi viaţa legată de o plimbare în care  . . .

continuare5

într-o seară, la ora unsprezece şi jumătate, într-una dintre casele cele mai frumoase din strada Eliade, două femei şedeau pe-o canapea de catifea. ochii albaştri ai Eugeniei, ochii negri ai Elenei aveau o expresie de nepăsare naivă, de mirare neprefăcută, exprimată de chipul nelămurit în care le plutea privirea. umerii lor cam slabi aveau să prindă forme mai târziu. sânii lor atât de mult timp acoperiţi, uluiră privirea prin desăvârşirea lor. femei ca ele au îndurat plictiselile unor vieţi şerbede, fără culoare. ar trebui să cunoască fericirea pe care o încerci simţind că întreaga ta viaţă e a altuia, îmbrăţişând emoţiile nesfârşite ale unui suflet de poet, trăind îndoit :
el s-a apucat să scrie despre soarta a două femei.
femei pe care le-a avut cândva.
s-a hotărât ca să facă cumva, pentru ca ele să se întâlnească.

cromatică

îmi place mov când e primăvară.




şi albastrul vara.

îmi place negru când e înnorat afară
şi pasionalul roşu când e zi caldă
îmi place verdele din ochiul tău

îmi place galbenul ce-l înconjoară

şi griul de pe chipul tău

când e o ploaie interminabilă.

continuare4

cum să facă să scape de imaginea ei ? oriunde se întorcea nu întâlnea altceva decât amintirile cu ea. ele îl acopereau, se prindeau de el, i se aşezau pe buze, ochi, în urechi, în minte, între gânduri şi cuvinte.

nu mai putea merge fără să lovească o amintire, fără să o facă să tresară, să-l doară, să-l urmărească. amintirile i se cuibăreau ca şerpii în inimă, remuşcările erau venin pentru suflet.


cum putea să nu mai trăiască într-un continuu refugiu ?
şi mai ales, cum avea s-o uite pe ea, ea care i-a fost atât de dragă ?

continuare3

serios, real, privea marea ca un marinar. cine ar putea-o înţelege mai bine dacă nu acela care s-a plimbat pe ea, care luni de zile a privit doar întinderea albastră şi acalmia valurilor . . . el era omul care nu s-ar fi despărţit de ape, decât odată cu viaţa.
şi îi era atât de greu să se întoarcă la vechile trăiri, să se întoarcă la singurătate, iar pe chipu-i nedumerit plutea o gravă tristeţe. îşi auzea gâfâitul propriei răsuflări.

sub aparenţele calme, plănuia să scape de raţiune, căci altfel, viitorul i s-ar fi încheiat tot cu trecutul.

continuare2

nu era ateu, de fapt, el nu credea în nimic, dar nu era forma aceea de ateism de a respinge credinţa creştină. nu credea în nimic, în soare, în aer, în univers, în ape, mări, oceane.

era rupt de orice crez.
curând aflase ce este fericirea, dar tot la fel de repede şi-a pierdut şi încrederea în simţurile sale. socotise că nu era adevărat ceea ce şi-a construit în realitatea minţii, raţiunea sa s-a dovedit a fi nefolositoare, lăsase loc valului de sentimente. ce greşeală ! îşi spunea.



avea de gând să îşi schimbe viaţa.

continuare1

îi place chimia, botanica, psihologia. e un tânăr înzestrat cu simţul umorului, îi place să vorbească în enigme, să bea din când în când câte un pahar de coniac.
îi cunosc toate replicile, ştiam că e sortit să sufere în viaţă din cauza firii sale modeste, calme, libere. uneori, privirea i se debranşa de lume, de peisaj şi era cuprins în revolta metafizică. se revolta împotriva condiţiei sale şi a întregii creaţii.
îl sfida până şi pe Dumnezeu, spunând că singura scuză a Sa e că nu există.


continuare

revin la tratatul despre om al marii.
nu va inchipuiti ca avea forta, traia in ape tulburi pana atunci, iar ca drept o condamnare, a fost trimis pe al marii fund.
si nu intelegea saracul, ce e cu el, ce i se-ntampla. se ruga la bunul soare, se ruga sa ii raspunda. avea vreo optsprezece ani si purta o vesta scurta. strabatea orasu-n lung si-n lat, cu buzele rasfrante, semn al meditatiei pline de raspundere.
n-avea habar ce o sa i se-ntample ...

maine voi avea raspuns

nu stiu precis, dar majoritatea timpului mi-l omor cu lucruri inutile : texte ambiguu, carti proaste, filme slabe si ceai verde.
imi vine in minte silueta unui barbat inalt, aflat pe fundul marii. oare cum e sa locuiesti la zeci de mii de metrii sub apa ?
maine poate voi afla raspunsul.

Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi