uşa

cu timpul am să-mi schimb uşa dinlăuntrul meu. de atâtea ori intru şi ies, cam de câte ori simt nevoia de a o face. mă simt pustie, depăşită, deschid uşa, intru şi-mi las durerea-n stradă. mă agăţ de singura persoană care-mi arată interes, şi  îi strâng mână, dar ea mă lasă ? deschid uşa, intru, găsesc un loc negru, şi adânc în care-mi pun speranţa.
 ies, mă întorc la ceilalţi, dar mai devreme sau mai târziu ştiu că o voi deschide iară.

în ce constă F. ?

eu cred că lucrurile simple mă fac fericită.
cum dovedesc asta ? ei bine, nu suficient cât să vă convingă, dar destul cât să nu pară a fi o afirmaţie banală.
primul lucru care-mi fulgeră mintea sunt florile. florile, dragii mei, sunt speciale.a dispreţui florile înseamnă a-l jigni pe Dumnezeu după vorbele lui Dumas.
iubirea. ei bine iubirea, nu-i de ajuns să priveşti cuvântul, trebuie s-o trăieşte pe pielea ta, cum îţi roade pieptul. fotografie ? care dragii, cum s-o întruchipez ? creionaţi-i voi unul.

marea. să mai zic ceva ori o ştiţi ? povestea ...

oamenii. deşi ar părea meschin şi totuşi nu sunt reguli, trebuie neapărat să-ţi placă oamenii. trebuie să-i înţelegi, iar ei pe tine.

animalele. o părticică insignifiantă a Universului ştiut, o lume rece pentru unii, o bucurie a vieţii mele.

proza, poemele, literatura. cum altfel fără ele ar putea să respire şi să inspire sufletul ?
anotimpurile, dar toamna . . . toamna e zeiţă pentru mine, e muză, e chipul ce-mi rosteşte un singur cuvânt : ruine.

cât de puţin trăieşte omul şi care-i scopul ? câte poate iubi, un osândit la urma urmei ?

Dorinţă

şi nu am nici puterea nici voinţa ca să te cuprind ...
îmi e de ajuns să-ţi regăsesc privirea şi mă aprind.


iar uneori mă răzgândesc şi mi-aş dori totul pentru noi
o plimbare în doi spre răsărit, un picnic, flori în fiecare vază, iubire care să nu doară, să nu fiu normală şi nici noi tipici, să fiu nemuritoare şi c-o inimă caldă, să nu trăiesc în cerc restrâns, să adulmec orizonturi, să alerg spre infinit şi să-ţi strâng mâna.

e tot ce mi-am dorit  . . .

ceva îmi tulbură goana



unui suflet mai puţin ploios îi poţi oferi iubirea, sfinţită-n argintiul ceţii. dar ce să-i dai aceluia, care trăieşte în tăcere deplină iar farmecul său e insuportabil de privit. cum să-i pătrunzi zidul, cum să alungi foamea de după el, cum să-l scapi de moartea de toamnă, şi mai ales, cum să-l faci să te-nţeleagă că-l iubeşti ? pupila-i stă mai mereu trează, iar buzele nu i se clatină niciodată, el e de neclintit. e rigid precum un arbore traversat de râuri de frunze, plutind mereu în grădina minţii mele.
ce să-i dau celui fără odihnă, muritorului de rând, să mă-mpodobesc cu scoici, să-i aduc lumină, îmi răstoarnă universul. drumuri albe mă cuprind şi-s arsă de sete, de ispită.
mă ocoleşte el sau nici nu mă vede, mă-mpiedică durerea şi mă bagă în pământ, îi voi cere iertare până şi Celui de Sus. din ce în ce mai caldă îmi este pielea, clocoteşte sângele în mine, a devenit şi el năuc.

trebuie să cobor să-l caut.

duminica

activitate intr-o duminica in care ploaia pare nesfarsita . . . iar recele un infinit.
poate si un film.. poate o melodie lenta, miere, ceai, biscuiti cu ciocolata, rodie ...

covor



şi chiar de inima îmi bate cu putere
este ca şi cum nimic n-aş simte...
eu scriu când sufletul mi-o cere,
şi nu dintr-o oarecare plăcere.
nu scriu pentru vii dintre noi,
ori aduc recunoştinţă celor morţi
doar port în mine un covor
de oameni pe care îi ador.
nu venerez zei, nu venerez iubirea,
dar ştiu că fără ele,
imposibilă mi-ar fi supravieţuirea . . .
şi trec de mă calcă-n picioare
anotimpurile toate
şi parcă dintre toate, toamna-mi e aleasa.


Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi