Goodbye

Trup de cârpă în fundal

Aşteptam lăsarea serii, când ochii abia mai văd în vineţiul întuneric.
Mai ţii tu minte în odăiţa noastră cum degetele reci la pieptu-mi tu le ţineai ? Cum inima avea să-mi bată ca nebuna când sânul cald pe pielea-mi aspră uşor coboară.
Fuge timpul şi clipa se destramă.
Doar buzele şi chipul se deschid acum în ramă.

Pot să mă abţin şi să nu te-ntreb dacă ai vrea să-mi fii regină. Dar de n-am muri bătrâni, nu văd de ce aş face o asemenea risipă.
Tu ai farmec vesel, ispititor şi de-ţi laşi bluza să cadă, un umăr gol, în faţa ta rămân năucit şi râvnitor.
Mă pierdeam cu firea când picioarele-ţi subţiri, albe şi îngheţate, le vârai sub cearşaf şi căutai căldura la trupul uscăţiv.
Însângerată stare  . . . arsă de absenţă, aducerea-aminte devine, tragic, suvenir. Voi rămâne în picioare, orb, năuc, abstract, umil. Între ziduri ale minţii mă voi zbate să te uit, pe tine, năvalnică dragoste.

Istoriei noastre secrete vei jertfi şi-ţi vei găsi suferire.
Oare ce drum ţi se va mai deschide ?

Şi de-aş fi sigur, ţi-aş zi  " pierire " . . .

why

" i always wonder why birds choose to stay in the same place when they can fly anywhere on the earth.
then i ask myself the same question. "

silence

i’ll understand your silence. because sometimes, you’ll have to understand mine.

în tâmpla nopţii mă hrănesc

şi mă-ntrebi al cui război duc oare
tu crezi că sufletul nu are
şi el cugetul fără încetare ?

am mers noaptea afară şi-am privit la stele.
era  primăvară. ţi-am cules un braţ de lalele.
erau albe, inocente.
credeam că nimeni n-o să vadă viaţa mea
odată fără început.
acum la aer, la cer, la trup
mă rog la orizontu-i pierdut
că te voi avea pe toată, în lumea asta proastă.

râzi tu, dar cum să ajung la capul lumii noastre
când treptat îmbătrânesc ?
când fără tihnă, ochii-mi putrezesc ?

eu te-am chemat iubito,
astăzi, aseară, săptămâni.

ne desparte răul, tu stai la nord şi eu la sud.
drumuri către nicăieri speranţa tot străbate.
întinzi mână, ai vrea să vin.
crezi tu că pentru mine viaţa fără tine nu-i un chin ?

iarăşi dă ninsoare . . . şi e totuşi iară primăvară.




friday

FRIDAY I'M IN LOVE .


aici nu sta nimeni

şi pe când zăboveam în pat, am auzit ca prin vis o voce care mă striga :
- hei !
am deschis ochii şi căutând să pătrund întunericul, am zărit o siluetă uscată, albă, plouată. dar roşul obrajilor săi îmi supunea privirea la nefireşti chinuri. îşi drese vocea şi se aproprie.
- mi-ai putea oferi o cană de apă, ceva ?
încă nu realizam cum un străin, venit în virtutea milei, mă priveşte cu atâta admiraţie şi  mă roagă să-i ofer ceva.
- sigur  . . .  imediat.
după ce sfârşesc a spune asta, mă întorc şi fug în bucătărie. el începu a privi în jurul lui, la canapea, la flori, la cearşaf. nu-i las răgaz prea mult şi îi întind cana.
- mulţumesc, spune.
nu-i răspund. mă tot frământa curiozitate, cine este şi ce-i cu atâtă taină.
- sunt . . . spune cu o palidă lumină-n ochi, astea sunt florile de  primăvară pe care le-am cules de la colţul străzii. ana e aici? nu o văd, sunteţi amica ei ? sigur că sunteţi, cine altcineva .. dar ce fel de amică  . . . una care nu mă cunoaşte? sunt eu, sebastian, iubitul anei. trebuie să vă fi spus de mine . . .
mă uit lung la el şi-mi expun uimirea furioasă.
- aici nu stă nimeni. nu e nici o ana. aţi greşit . . .
- imposibil . . . aici stă sigur ! ce Dumnezeu . . .
- a stat, dar a plecat acum 2 zile. ana nu mai locuieşte aici . . .


am greşit atunci

ţi-am zis cândva -iubeşte-mă sau părăseşte-mă.
ar fi trebuit să nu renunţi niciodată la ceea ce ai iubit . . .

conflict

" Ea îşi sterse ochii şi se întoarse spre el.
- Tot am vrut sa te intreb - zise apoi - şi nu ştiu de ce nu te-am întrebat. Ce vrei tu cu mine ?
El dete din umeri.
- Nimic ! Ştiu numai că mi-eşti dragă de mi s-au urât zilele.
- Dragoste-n sec ! zise ea. Eu dragă şi tot arsă de dor.
- Aşa-i - răspunde flăcăul - ştiu că e aşa.
- Atunci dă-mi pace !
- Dar tu de ce nu-mi dai mie ?
Ea se uită lung la el, dar nu-i răspunse nimic.
- Aşa e - grăi el strâmtorat. Tu nu ai alergat după mine, dar m-ai făcut pe mine să alerg. Dar cine ştie, poate că e mai bine aşa ! "

Trupuri pe podeaua mării

Visai la bucle foarte lungi şi blonde. La ochii verzi şi temători. Visai crezând că vinovata e atât de-aproape.
Visai că marea merge înapoi într-un inel de foc. Sperai ca întinsul albastru el să ţi-o aducă înapoi.
Dar acolo în adânc, ea uită treptat de tine, traversă cu ochii îndureraţi prin vârfuri de lumină şi se trezi apoi într-o lume bizantină.

În urma ei oraş pustiu şi-un bărbat sălbatic alergând spre apă, au rămas. Spre ziuă, inima-i zdrobită, răscolită, pe jumătate în sare zidită, se-nchina valurilor.
Iar trupul îi juca în vagi ispite în arşiţa unor mişcări solare. Îi era durerea atât de foşnitoare, iar glasu-i ajungea uitare.
Visai cândva la blânda rătăcire-n doi pe mare.
Încet, încet, încet, în neant, strigătul de spaimă amar dispare.

Clipa unei morţi fericite, în absenţă, ritual ea le ţine.
Dărâmă, uluieşte . . .  un val mărunt şopteşte că marea încă-i mai iubeşte . . .


Nu mai sunt femeie, nu mai sunt

Ce pot să-ţi dau eu ?
Un trup arzând de viu
O minte nebună, febrilă
Ochi ce dau de înţeles diafana lumină

Unde voi ajunge prin lunga dibuire a sufletului-ţi şovăielnic ? Mă întreb . . . sunt prea aproape, prea de murire? Ţi-e sufletul în floare  ori ţi-e dor de înflăcărata-mbrăţişare ?
Pretinzi că-mi ştii de frică, tu pui de cerşetoare, odată negând, taina dispare.

Când stele se lovesc pe cer, în mintea ta se întâmplă un măcel. Tâmplele nu-ţi mai rezistă, mâini şi buze se strivesc de-al robiei tău trecut.
Eşti obosit, şi-al tău trup ce din lacrimă născut, devine acum totul ceţuri sfâşiate de vânt. Te credeam a mea eternă iubire, a mea vastă plutire.

Te-ai dovedit, ca într-o geană, una câte una căzând, purtând lespezile negre amintiri, să fii cel care sensibilul meu suflet mi l-ai nimicit.

Suntem fii Lui, şi tu şi eu . . . nu ştiu care dintre noi a fost mai truditor. Dar gloria se-nalţă şi tu n-ai s-o vezi, eşti prea muşcat de lupte ale sânului femeiesc. Privirea-ţi va fi albă, pielea străbătută de şiroaie încărcate de păcate, trupul tot el se va usca . . . aşteaptă, vine noaptea  . . . vei vedea.

Să nu ceri milă, nici îndurare, în Rai sufletul tău n-are căutare. Şi de te vei naşte din nou, decenii ale sorţii, lacom, insuportabil, vor gonii în goana lor. Dar până atunci dă-mi pace . . . . lasă-mă să mor.

Ochii tăi devoră tot, răsfrânge sufletul bogat în unul mort. Destin tragic ai să ai, nuduri ale minţii din umbră în umbră vor umbla.
Suspinul e adânc, aud şi glasul lumilor de sus  . . . crud zăvor ţi-au pus la pofte.
Pleacă, du-te-n Sud, din nou chemări discrete aud.

Şi mai e încă timp de toate, dar ni-s inimile plouate, extazul ne e trecut, dorul de iubire a dispărut . . . tot, dar mai presus de toate,
suflete noastre noi ni le-am pierdut.


Suflet adânc

Am o casă cu : pereţii rotunzi, pe care amintirile noastre îndelung se mişcară.
                 cu-o : uşă demodată, ruginită, cu iala-i scrijelită.
                 cu : ferestre-nguste, circulare, prin care ochii înnoptară-n mare.
                 cu-n : pat subţire-n centru din nisipuri mişcătoare.
                 cu : oglinzi ce jertfesc amurgul negru, gătit în scoici ce strălucesc.
acum mi-ar fi plăcut să fi rămas ceva din ea, dar dragostea înseamnă căutare, când lângă tine ai avut o inimă nepăsătoare.

Preludiu în faur

Calc pe pietre în februarie auster. Oftez şi văd marea în albe imagini care pier. O noapte, ţie buze ţipătoare, ţi-o ofer. În noi e acelaşi amestec în care, copleşitor, iubirea încă arde. Dar spune-mi, e ea roditoare ? Ţi-s oasele sătule de patul de iubit?

Mă simt elogiată şi sunt întrebată : de către cine ? O fi iubit ... mi-e sufletul jignit când se încarcă cu umana ideea despre ibovnic. Strig : da, inima mi se îndreaptă spre zenit ... n-am amant, nici iubit.

Dar, în timp pierdut pe globul pământesc, se nasc din întuneric jumătăţi de trup omenesc. Sunt albi, sunt aurii, sunt negrii . . . străvezii. Sunt peţitori cu vesel farmec şi lăcomiţi. Şoptesc, de-abia auzi, despre marea Preaiubi. Să te aştepţi să fugă, nu cunoşti al lor destin. Le e inima chircită şi-s insuportabili de senin.
O vorbă goală de ţi-ar zice tu să trebuiască să îi crezi. Ne-am răsfrânge în tot ce există, numai să nu-i vezi.

Şi ne-am naşte din nou, îmbrăţişaţi ca spiţele roţii, dar inima sensibilă ea va rămâne. Albaştrii ochi ţi-or măcina iar mintea de lunatic şi cu înfrigurare, amintiri de-a valma vor înstela trecutul.

Tu să fii proastă, oricum n-ai să-nţelegi iubirea. Pământul îţi fuge de sub picioare. Cine e el şi cine eşti tu oare ?

Să ne iubim etern, nu mâine, nici curând . . . căci o amintire doare .





Din viaţa unui femei singure

"  Intră în blocul urât mirositor, descuie uşa ei vineţie, încuie la loc, îşi scoate blana şi cizmele şi se aşază pe patul nefăcut. Îşi aprinde o ţigară şi rămâne cu ochii în gol. Mă aproprii foarte mult de ea şi văd, precis, ca într-un documentar ştiinţific, cum se formează boaba de lacrimă în ochii ei, cum creşte, sprijinindu-se de marginea lucioasă a pleoapei de jos, cum alunecă de-a lungul obrazului, pe lângă nas, şi pică apoi, scânteietoare, pe ceaşaf.
Înainte să termine ţigara, se ridică şi deschide un dulăpior al bibliotecii. Scoate de acolo un vraf de foi gros de o palmă, acoperite cu un scris mărunt. Le trânteşte pe pat, scoate un pix şi începe să scrie cu înfrigurare în continuarea unei pagini rămase la jumătate. Scrie deja de un sfert de oră, când, cu un trosnet de sfârşit de lume, coaja oului de pe masă plesneşte şi din el se ridică Himera, umplând camera cu ţipătul ei de balaur, cu ghearele ei de leu, cu aripile imense de liliac. Se întinde triumfătoare deasupra ta, te umbreşte cu totul, pe când tu, înfrigurată şi brusc chircită, minusculă, continui să scrii cu îndârjire : " nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu  nu nu nu nu nu nu nu  nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu  nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu "

Renunţi şi ne apucăm să facem patul. Apoi ne dezbrăcăm ( tu, ca întotdeauna, te schimbi în baie şi apari, pudică, în capotul cu flori stacojii pe sub care, spre mereu reînnoita mea dezamăgire, nu mai porţi nimic ). Eu sunt de mult sub imensa pilotă când intrii şi tu în pat şi te lipeşti imediat de mine. "

Din viaţa unui bărbat singur

" Îmi văd victima înţepată, paralizată, deja incapabilă de orice rezistenţă. Totuşi vie, cu memoria întreagă, gelatinoasă, numai bună să fie ingerată. La sfârşitul nopţii, din această femeie care acum are faţa contractată de plăcere, va mai rămâne doar o carapace uscată, legănându-se în plasa mea scânteietoare. Dar nu-mi place să mă ocup de aspectul tehnic al capturării şi înjunghierii. Aceste aspecte presupun că le cunoşti foarte bine din propria ta experienţă.
Îţi pot sugera ca acum, când ai ajuns la aceste rânduri, să închizi pentru cinci minute ochii şi să-ţi rechemi în minte toate detaliile celei mai frumoase ( sau ale ultimei ) nopţi de dragoste pe care ai trăit-o. "

cele câteva ore

Surâd, extazul ţi-e atât de crud.
mă absorbi de agonii într-un minut, încât trupul meu rămâne crud.
şopteai uşor la urechea-mi oarbă, să ne iubim, ca nimeni să nu vadă.
ştiu  . . . sunt demodată pentru un nou amor,
dar nu-s rănită.

Îi zic : un fruct ? o pară . . . sau poate o migdală ?
El : eşti toată arsă de mânie, eşti pură, vie. ţi-e sete ? îţi ofer subtila iubire
      sau poate vin.

Te văd cum te repezi la patu-mi de odihnă.
e cald şi-acum, nu s-a răcit,
e perna încreţită, cearşaful suferă de în sigurătate umilă.

Surâd şi te sărut. timpul nu-i pierdut.

Ea : încă nu m-ai recunoscut ?
El : în iureşul acesta ? mi-s ochii creaţii roditoare şi mi-s plini de soare.
     fii blândă şi iartă pe-acest rob.

El : fii tu cea tandra mea copilă, fii zeiţa plăsmuită din suave ceruri,
     fii cuminte, lasă-te iubită.


Milenii ale sorţii ce-au trecut vor bate-n ritmuri surde, iar nepoţii şi nepoţii,

mă rog, de le-or aude.


Poveştile unui îndrăgostit VI- Fructele mării

Mi-a picurat nisip pe-ale degetele-mi fierbinţi. Cu migală, mi-ai strâns fiecare fir . . . . mă uit la obrazul tău fin, fraged, e roşu în colţ, o linie-l străbate pân' la infinit. Mă întreb în al meu gând, ai iubit, ai pătimit ?

Întâlnirea mea cu tine, ştiai că eşti cu un om nebun ? Ştiai că mintea-i stratificată-n cărbuni ? Ce codrii trebuie să străbată ea, ce ape albe înclinate spre culoare poartă-n gând, ce îmblânzit e pustiul şi somnu-i profund. Ea le traversează cu tine, tu încă nu ai recunoscut ?   Îţi bate-n tălpi nisipul neatins, eşti cuprins în necuprins .

Pentru tine, sensul ce înseamnă ? Arunci sfios vorbe care nu însoară . . . nici luna cu marea, nici marea de iubit, nici ochiul ameţit.
Gândirea ţi-e adâncă, m-am îndrăgostit, în suflet mi-e furtună, în urechi mi-aud graţia trupului, cum din priviri absente, marea mi-l doboară.

Ne-am transformat în sluga apei mişcătoare. Trupul ea acum mi-l arde, simţi pe creştet acea răcoare ?

Se zice că e nemuritoare, că gloria ei e un val şi că ele sunt cu zecile, lovind puternic în tâmpla robilor ei. Se hrăneşte cu vise călătoare, ale tâmpilor, de sete, pierduţi în zare. Veghez un trup rătăcit pe mare, miros de fructe acre răstoarnă priveliştea, lumea moare.
Aseară,  vedeam malul respirând, obosit, rănit, fără să dezvăluie nimic . . . se năruie, iarna îi aduce boala ei, putrezire.

Se zice că îşi duce veacul, iar străinii îi înţeapă inima cu acul. Fructe otrăvite îi aduc osândire, dar deodată zorile vin. Ei fug inefabil, în delir şi lumea lor în abis se cufundă.

Iată acum stânci, iată timpul trecut, mareea şi aerul sărat, tăcut.
Între noi, cuvinte pentru toate nu-s.



Poveştile unui îndrăgostit V - Scrisoare de la un nefericit

" Aveam de gând , nu demult, să-ţi scriu un mic ceva.. Ce idiot sunt, nu pot să-i zic asta  . . . gândurile mele, aş fi un ipocrit. "
.
.
.

" Îţi scriu, poate că n-ai uitat omul romantic de care te-ai îndrăgostit. Nu-ţi arăt disperarea, dar ea se simte, pluteşte în aer. Nu-ţi arăt nici iubirea, dar îţi cer iertare, se întâmplă mereu să mă simt ca o meduză vâslind pe-un val, fără puls; nu, nu, nici vorbă de moarte . . . ah, iar mă abat de la ce vreau să-i spun, sunt un mitocan, dar încerc c-o vorbă, când nu se mai poate; poate ... poate poate ... "


. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Inima mi-e atinsă de spaimă. Bate tragic în pereţi; se aproprie clipa când poate vei vrea să mă mai vezi. Niciodată nu am mai iubit cu atâta asprime o femeie. Se aude din adâncul înăuntrului meu cum sufletul intră în repaos, cum cere disperat o clipă a fericirii, cum ea apoi se transformă într-una a muririi. Nu-ţi cer să stai în faţa mea să mă asculţi, îţi simt şi aşa blânda suflare, obrajii scăldaţi în culoare, geana care încet tresare.
Spune-mi, din durere m-am născut ? Stă trupul gol suspendat între cer şi abis. Nu sunt nori, nu e nici lumină. Se aude un strigăt, se vede o pâlpâire. O fi vis sau murire ? O fi pleoapa ta albă şi praful subţire de pe blestemata ta coapsă care tânjeşte după iubire ? Lângă urechea mea stângă, plutesc chemări neodihnite care spiritul mi-l învie. O corabie aşteaptă întoarcerea ta la mine, aşteaptă-n feerie. Un ochi ţi-e spre trecut, altul ţi-e la mine. Fi iubita mea din nou, să urmăm şoapta vântului şi vom ajunge pe albastrul amestec de ape.
Dar cum să-ţi cer urmare, când gândirea ta e mişcătoare? Cum să-ţi cer ţie, zeiţă de floare, o fărâmă de iubire, când tu eşti fie pasăre, fie glas, fie muritoare iar mersul îţi devine torent de ardoare ?

Am cearcăne şi buzele mă dor. Dar ţie nu îţi pasă . . . eşti doar un amator.
Citeşte doar şi spune-mi  . . . blând, uşor, ţi-este sufletul neodihnit de dor ?



Nuntă în larg

Îi zic, hai vino, nu-ţi fie teamă, secoli mulţi o să treacă şi ritmuri lente ne-nfioară. Strânge-mi mâna, poţi ?
Dar hai, încearcă, un drum lung de străbătut ne aşteaptă. Dar ce-ai ? Ce se-ntâmplă ? Pielea ţi-e albă şi ridată, de parcă un mănunchi de ani trupul ţi-l înstelară.
Ajută-mă, strig eu rănit . . . fără noi mare e nimic. Trec lent, abia plutind şi nici picioarele nu le mai simt.

Hai fugi, aleargă, nu mai sta aşa speriată.
Delfini albaştri pe la brâuri îţi înoată .. . Te macină ceva-n neştire, o fi iubire ori suava amintire ?
Poate ţi-e ruşine, iartă-mă,  nu mai cobor, dar ochiul meu lacom din calea-ţi nu se mai fereşte.

Ajută-mă, strig eu înnebunit, cele câteva ore s-au finit iar gardul lunii impetuos el se ridică deasupra mării de argint.
Ascultă tu fiinţă delicată, vara s-a sfârşit. E pe ducă, haide fi-mi tu mireasă şi eu ţie mire.
Acceptă, ţi-oi da iubire, nemurire şi toate perlele mării vii.

O pasăre ţipă, mi-e sufletul preaplin.
Unde fugi, nebuno ? După tine vin  . . . ţi-s ochii ruginiţi, miroase a moarte din albastrul delir ; miroase a alge şi a peşte.

Hai, mai rămâi, ţi-oi da maidan de trandafiri şi stele aurii.
Flămândă mi-e iubirea.
Ritualul începe la amurg, tu-mi vei fi mireasă şi eu ţie mire.



Un vuiet loveşte în auz, dar nimic nu mai are să fie.
Decât tu mireasă mie.


Copyright © 2014 29 decembrie

Distributed By Blogger Templates | Designed By Darmowe dodatki na blogi