29 decembrie

sunetul ploii - vocea care îţi atârnă de ureche până la ultima picătură. mirosul ei -  duhneşte profund a asfalt ars prăfuit  şi umezeală . gustul ploii - cireşe necoapte din pomii cerului. feeling-ul   -  epurare a sufletului mizer şi amestec dulce de fiori calzi. s-a oprit ploaia. amintirea ploii - şiroaiele de pământ rămase printre degete vor aminti de nevoia de                           apă pentru suflet.

- Nu-i cunoşti pe oameni, dragul meu. Ei n-au să-ţi făgăduiască faptul c-or fi sinceri sau pot iubi. - Dimpotrivă, răspunse el, te ascult prea mult. Am să-ţi spun mai târziu când voi fi sigur de toate astea. Judecă-mă, n-ai decât ! - Poţi judeca bine când iubeşti, Călin dragă ? - Ce înseamnă asta ? - Că-s întotdeauna o femeie cinstită şi bună faţă de dumneata. Poţi să fii, dacă vrei, un stăpân îngăduitor sau bolnav şi nefericit, disperat, dar nu un tiran. Agonia ta e-o piedică vulgară, ea stă în calea înţelegerii. Sunt îndrăgostită de nefericiri mai mult decât de tine. Ce succes să am când ultimile tale cuvinte sunt cumplite, crude şi-au rămas o amintire ? Sărmane neghiob, te pierzi, ţi-e teamă de iubire, dar crezi orbeşte că ştii ce-s cu oamenii. E pură sinucidere ! Te vei pierde numaidecât în mulţime şi nu vei şti s-alegi. Vei vrea o femeie frumoasă în care să te încrezi. Menaj, viaţă-n jurul ei, hohotele tinereţii şi-un fotoliu din care s-o priveşti. La sfârşit şi frumuseţea a

- Tu nu eşti iubită, eşti prea mult. - Greşeşti, eu doar sunt uitată în fiecare clipă. Doar n-am să cred vreodată c-am fost iubită cu evlavie. - Aş fi  dezonorat să-ţi spun asta, draga mea iubită . . . - N-o isprăvi ! - Ce ? - Fraza, spuse cu un spasm nervos. Nu ţi-e ruşine, să vii aici să gândeşti în voie, să-mi spui în liniştea odăii că-ţi sunt iubită, că tu vrei amor, să-mi răstorni în inimă spăimântătoarele elegii ale durerii unui dor, s-arunci cu sfat în mine şi să-mi chemi un doctor. Ia du-te-n taină tu om cămătar, îţi cer să-mi fii iubit, iar tu strivit, îmi ceri la rându-ţi trupu-n dar. - Sunt foarte tulburată de drama care se petrece. Numai nenorociţii ştiu până unde poate ajunge dragostea şi cum ea trece . . .

- Nu am mai vorbit de mult timp şi aş fi vrut să îl aud.  - Dar ce  s-a întâmplat cu el ?  - Nu ştiu, cred că a hotărât să plece.  - Nu ţi-a vorbit înainte de a pleca ?  - Nu, nimic.  - Nici nu a încercat să îţi scrie ?  - Nici.  - De ce crezi că a făcut asta ?  - Poate dacă aş fi ştiut ce are cu mine, aş fi încercat să îl opresc.  - El nu era aşa, ce s-a întâmplat de a devenit atât de indiferent ?  - Nu-l interesau decât visele sale care îl urmăreau oriunde.  - Nu ţi-a mai făcut nici un compliment până atunci ? - Ba da, mi-a zis că sunt frumoasă.  - Păi şi ? Păi era actor  . . .   o postare veche, dar dragă-mi.

Când auzi o mărturisire îngrozitoare, îi iei mâna şi-l întrebi : - Cum te pot ajuta ? Iar el cuprins de îndoieli, îşi varsă focul în conversaţia asta neînsemnată a unei seri întregi, spunând : - Marie dragă, inteligenţa asta care fărâmă, care nimiceşte tot, îmbată societatea şi-o cuprinde într-un circ. De ce am eu nevoie tu nu-mi poţi oferi. Tu eşti o fată inteligentă . . . şi atât. De ce am eu nevoie, spuse cu capul plecat, râzând încetişor şi folosindu-se de ironie, se duce, vine. Tu femeie drăgălaşă poţi ridica munţi. Dar ea în loc să-l primească cu ochii însufleţiţi şi fruntea luminată, se arată gravă şi serioasă. - Ţi-am greşit ? - Femeile nu pot decât să iubească, să adore, şi atâta dragoste merită o răsplată. Apoi ridică faţa, îl lăsă să o sărute, după care hotărât, uşor, dă să plece  . - Dar taina mea va fi întotdeauna o taină.

În mijlocul dimineţii nu prea frumoase, amândoi admiram picioarele pornite uşor înainte, mâini care se zbuciumă, degete care apucă şi lasă braţul măreţ al fiinţei iubite. Privind la ei, nu mai vorbesc nici ideile, nici limbajul, vorbesc lucrurile. Grăiesc atât de mult, încât adesea un om îndrăgostit, lasă un " nu ştiu " pe care îl cere femeia iubită, de teamă ca nu cumva răspunsul lui s-o tulbure, să-i neliniştească privirea, care pare că nu vede nimic şi totodată vede tot. Aici la fereastra îngheţată şi devenită cu desăvârşire sinistră, se văd în valuri de torenţi mii de dorinţe, de năzuinţe bezmetice, de gânduri violente care trec înăbuşite. Azi dragostea pare să crească, se sprijină pe orice piedică. Toţi aud mugetele inspirate de supărarea mării. Azi marea plânge iar picuri de apă acoperă geamul. Azi nimeni nu se înfurie, oamenii privesc la valuri. Azi dragul meu, se iubeşte după o forumulă : picioare fine şi trup vioi egal mare pentru doi. Azi să fie oare pentru noi ?

când nenorociţii se adună şi roiesc în jurul tău, iar ochii li se văd licărind  de foame precum lupilor vei vedea că altă şansă nu ai decât să te întorci. şi nu în timp, în regăsiri sau amintiri în suflet să ţii strâns credinţa şi să nu-i uiţi pe trădători căci nu o dată ci de mai multe ori or să-ţi vândă capul chiar şi simplilor negustori. tu să nu te pierzi cu firea când şirul dramelor se vor înmulţi să ţii piept voinţei lor de a te nimici. şi unde-oi îndrepta privirea trupuri  să tresară şi nu de frică cât de recunoştinţă. să ţii făgăduială Domnului şi să păstrezi în taină fiorii tremurului.

- Fii drăguţă şi mai rămâi un moment două. - Nu înţeleg cererea dumitale, cu ce zor ? Ne vom mai vedea. - Ar fi posibil una ca asta ? - O spui de parcă am fi la prima întâlnire. Vrei să ştii adevărul ? El dădu din cap. - Un singur gând mă supără . . . să nu-ţi uiţi făgăduiala.

Nimeni nu ştie mai bine decât el să se prefacă atunci când e vorba de sentimente, să se fudulească cu o măreţie falsă, să se împodobească cu frumuseţi morale, să se arate demn în cuvinte şi să-şi dea aere. Vulgaritatea inimii lui, nu ocoleşte nici o nenorocire, nici o trădare, l-a făcut inviolabil şi pe mine m-a nemernicit.

Era socotit să ne-mbătăm sub flacără de lumânări şi când oi fi prea beată în braţe de argint să mă cufund. dar dumitale, un asemenea bărbat, să-i fie frică de-o muiere ? tu cuprins de-un tremur nervos m-ai lăsat să ajung eu femeie stricată în văzul tuturor. ce ironie, care văz ? fuseserăm eu şi cu tine, ce-i drept, eu mult mai beată decât tine. ţine minte, interesul meu nu e pentru tine îţi interzic să mă priveşti limpede în ochi care nu cumva să te îndrăgosteşti de mine. netotule, eu-s prea fericită, ca să nu-nţelegi că beau de tristeţe e neînţeles de ce beau, din nefericire pentru tine. sunt nevasta lui, devotată ce-i drept nu prea am fost dar soţu-mi-i tare nemilos e de-ajuns să-i arunci un os şi ca nebunu face. sărmanu, remarcabil om, dar nu pentru mine eu am aventuri uşoare, nechibzuinţe ale tinereţii fusesem pe rând fericită şi nefericită, mai des nefericită decât fericită tu eşti un privilegiat, şi unul pretenţios încă nu te rezumi doar la un os ai î

azi ne mutăm. ea sufletul de la el şi eu într-o altă parte.

- Ce părere ai despre David ? - Un scamator. Unul pretins mare poet şi c-o purtare cinică, linguşitor, batjocoresc, care prin scrierile lui fură nevestele altora şi le oferă romantism. Ce prostie, ce păcăleală. - Dar acest om este un geniu, adevărat talent, vrednic de cinste, spuse ea. - Gândirea unei femei e înzestrată cu o elasticitate nemaipomenită , draga mea.

O iubea cu încetineală şi devotament dar nu-i trecea prin minte ca ea să fi dorit altfel nu s-au mai întâlnit doi ani de atunci.  nu l-a recunoscut la început pe stradă era prea oarbă, prea atentă la murdăria de pe pantofi. dar când privi mai bine-n faţă văzu trăsăturile lui greu de confundat iar ochii i se subţiară ca un fir de aţă. părul lung şi totdeauna răvăşit caută sa izbească mereu privirea îi era amestecat cu gulerul hainei era ciudat să nu simţi cum trupul îl uitase. nasul lui chinuit, plin de fineţe şi gura sa fermecătoare înfrumuseşată de cei mai albi dinţi îi avea acum iar privirea ei . mâinile-i uscate şi vânoase, cu unghiile neîngrijite trupul să-i tânjească de ale lor mângâiere. mersul său greoi şi apăsat, te îngrozeşte rămâi uimit şi spui şi celorlalţi " priveşte ! " dar peste toate acestea se face remarcat prin faptul că e neîngrijit hainele îi par totdeauna mototolite par a fi fost undeva ghemuite. nimic nu se potrivirea cu înfăţişa

" O femeie ar fi trebuit să îndure plictiselile unei vieţi serbede, fără culoare, şi să iasă din ele pentru a intra în raiul iubirii. Ar trebui să cunoască fericirea pe care o încerci simţind că întreaga ta viaţă e a altuia, îmbrăţişând emoţiile nesfârşite ale unui suflet de poet, trăind îndoit : ducându-te, venind cu el pe drumuri tăiate în văzduh, în lumea năzuinţelor. Suferind de amărăciunile lui, zburând pe aripile uriaşelor lui plăceri, desfăşurându-te pe un teatru vast, în vreme ce rămâi liniştită, rece, senină în faţa unei lumi care te observă. Da, draga mea, adesea trebuie să cuprinzi un ocean întreg în inima ta, aflându-te, aşa cum stăm noi doi aici, în faţa focului acasă la tine, pe o canapea. "

Totul era în armonie, iar ochii îi plângeau. Totul părea că suferă iar trupu-i desfrânat. Şi-a înăbuşit sentimentele şi năzuia la independenţă şi totuşi a fost iubit. Nu-şi cunoştea nici farmecul înduioşător, nici preţul. Gingaşele mărturisiri pe care le făcea seara în şoaptă sau cele câteva fraze pe care le schimba, cuprindeau uneori mai multe idei decât puteau exprima cuvintele . Adesea, o privire schimbată pe furiş, prin care ne comunicam emoţiile, era ca un poem de o amară melancolie. Veselia lui naivă înflorea râsul, iar zâmbetul lui ceresc ar fi aurit noroiul. Suferea cumplit când se vedea înconjurat de o milă duioasă. " Care e femeia, oricât de nevinovată ar fi ea, care nu doreşte să stârnească dorinţa ? " ; nici o idee primejdioasă, nesănătoasă sau chiar îndoielnică nu părea aceasta. Pentru el, era un  adevăr care întreţinea puritatea minţii. va continua.

" Şi chiar dacă întâlnesc pe cineva care face ce a vrut, şi acela are sufletul chinuit. Nu-şi găseşte liniştea. Iar acum, mi-ar plăcea să insist : tu eşti fericit ? - Nu. Am o nevastă pe care o iubesc, cariera la care am visat. Libertatea pe care mi-o invidiază toţi prietenii. Călătoriile, onorurile, complimentele . . . Dar e ceva . . . - Ce ? - Cred că, dacă mă opresc, viaţa îşi pierde rostul. - Nu poţi să te relaxezi, să priveşti Parisul, să-mi strângi mâna şi să spui : am obţinut tot ce mi-am dorit, acum hai să profităm de anii care ne-au mai rămas.  - Pot privi Parisul, pot să-ţi strâng mâna, dar nu pot spune aceste cuvinte ... "

Eram atrasă cumva de el şi el părea să mă evite, era la fel de stânjenit ca şi mine. Ochii noştrii se căutau şi întâlnindu-se, se întorceau repede în altă parte. Nu spuneam nimic, mâncam nişte alune şi priveam pe geam. Eram atât de tristă că el vedea, fireşte, sfârşitul. În curând avea să se aşeze şi el pe marginea canapelei, surprinzător pentru mine, aproape că voiam să ţiui de bucurie. Nu puteam gândi, nu mai eram în stare să discern dacă visam sau eram trează. Am auzit de dincolo de glas, un murmur. M-am lipit de el şi din cămaşa subţire, aerisită, un miros de parfum tare nu-mi lăsa aer. Faţa lui exprima un amestec de suferinţă, ruşine şi umilinţă, o luptă mai degrabă cu sine decât cu femeia care încerca să-l tragă lângă ea, să-l reţină. A ridicat mâna şi m-a mângâiat pe păr. Eram prea ameţită şi tulburată ca să înţeleg şi să-mi dau seama că asta chiar se întâmplă . . . mâna lui stângă îmi mângâia părul  . . . va continua.

Nu ne-am spus nimic, dar simţeam, o spun deschis, că aş fi vrut să-l strâng în braţe şi să rămânem aşa. Nu eram o femeie prea fardată şi nici buzele voluptoase nu-mi erau, dar purtam o fustă crem necălcată şi ciorapi prea strâmţi, eram  . . .  nefericită pentru că mă simţeam incomod. De la fereastră se vedeau, nu foarte departe, cărări ce duc spre foişor, spre câmp. I-am observat atenţia îndreptată către două siluete mergând pe acelaşi drum. M-am trântit pe canapeaua cândva scânteind în toate culorile, care acum era prăfuită, decolorată şi roasă-n margini. Am zăcut vreo oră, fără să fiu prezentă, fără să mă gândesc la nimic. De fapt, au fost câteva gânduri care mă cutremurau în timp ce mă uitam la el. Am ridicat o cană dintr-acelea şi am privit atent la ea. O priveam ca pe-un obstacol în calea setei mele. M-am uitat mult, fascinată, la fragilitatea din clintirile sale. Mă simţeam, acolo în odaie,  de o singurătate fără ieşire, fără speranţă . . . va continua.

Cel mai tare mi-era dor de el când mă săruta. Mă pupa, fără încetare, pe toată faţa, iritându-mi pielea moale mai tot timpul cu barba lui nerasă. Obrajii şi nasu-i drept de piele uscată crăpau. Se uita urât la mine că am rămas singuri în odaie. Vino ! i-am spus, dar urechile-i toropite de-un val de vocale nu răspundeau chemării mele. Parcă ar fi căutat sfera albă a cuvintelor, pe mai înţelese. Nu voiam decât să se întâmple o schimbare în mişcările lui dar ochiu-i verde tot caută loc unde trupul să se aşeze. Se uita uneori la petele de mucegai negru de pe perete şi mai încolo, mai pe la colţuri, acesta parcă se albea; păreau nişte fulgi de zăpadă mari, scânteietori, care se topeau de la arşiţa lămpii tot mai încinse. Acolo pe măsuţa portocaliu vopsită erau rătăcite câteva sticle, nişte căni uscate pe dinăuntru şi murdare la margini, împuţite. Ochi îndureraţi, dar foarte blânzi şi totodată absenţi, zideau o tainică moarte despre care nimeni nu voia s-asculte  . . . va continua.

" În garsoniera ta e lumină de zi. Stropul de ceneşiu de pe marginea obiectelor s-a şters  încetul cu încetul şi milioane de culori ale lumii albe s-au aşternut pe cotoarele cărţilor, pe îmbrăcămintea noastră aruncată aiurea, pe gresia de pe jos, acoperită cu blană, pe măsuţa pe care se află un coş cu cotoare de măr şi un ou preistoric, pe goblenurile naive de pe pereţi. Ai tăcut şi brusc lucrurile au profitat de slăbiciunea asta a ta ca să se repeadă la noi, ca să ne bage degetele în ochi.  Mă întind, mă simt plin de zaţ. Ce naiba am căutat aici, mă întreb, în Dămăroaia ta, unde şi-a înţărcat dracul copiii ? Unde o să ajung cu prostia asta de legătură cu tine ? Acum nu mai vreau decât să mă duc acasă şi să mă culc, să nu te mai văd niciodată. Eşti moale, epuizată, ai cearcăne cât toată faţa, părul îţi stă zbârlit, tenul tău are pori nenumăraţi, pe care seara îi camuflezi tu cumva, dar acum  . . . Şi e al dracului de frig în camera asta. Hai, femeie, distracţia s-a terminat. &q

Se întâmpla ca într-o dimineaţă cineva să mă sărute pentru prima dată. Nu trecură zeci de ani înainte, nu era o senzaţie de năruire sau toropeală, era dezvăluire. Eu lui şi el mie. Nu era noapte fără lună ca buze roşcate să nu se-mbine, în septembrie, când parfumul de frunze putrezite ucide. El : - Mi-ai lăsat ceva anume, pe peronul marelui meu dor  . . . şi izbucnind deodată, roi de frunze-n jurul lui se strânse laolaltă.       - Năruit la orizont, în toamna-i pustie, alerg, alerg şi-n ochii tăi mari, cafenii e aceeaşi lumină. Tu  nu mai vezi acum decât rime pierdute, otrăvite. Fără sfială-n oase, m-ai lăsat pradă haosului dinaintea pieririi. Să-nec un alt destin senin într-o vorbă goală ? Ea : - Mă uit pierdută la al tău gând, e confuz şi-mi loveşte-n auz. E inocent, dar răstoarnă universul, e puternic pentru cea care te credea alesul  . . .

Întâmplător am simţit atunci că ţin la ea şi nu o zi sau două, o întreagă primăvară. Ţipând de fericire, îi zic : - Păsările ce rămân aici în iarnă, unde plutesc oare ? O fi ţinutul lor în vale, atunci când oraşul noaptea moare ? - Trec foarte lent, vezi dragule ? Timp de-ascuns ele nu au, înaintează printre nămeţi iar orizontul li se deschide. Care ţinut ? Ce nebunie ? Hai urcă înapoi, sus! Fără tine copacul nu-i copac  . . . . - Iar fără tine marea nu e mare . . . Iar ei surâd mereu şi se sărută. Trece, abia mişcând, o altă iarnă . . . în ritmuri întrerupte, în guri de rai şi pe pământ rece, pe lângă noi o a treia primăvară trece. Mănunchi de ani să tot mai vină, gloria noastră bătrâna ea să ne cuprindă. Şi ţi-aş muşca iar gura-ţi frumoasă când stăm liniştiţi pe iarba caldă, într-o tăcere aproape rituală . . .

a aş vrea să arunc, se-nţelege, haina prea lungă, prea groasă paltonul prea strâmt ... aş vrea să te iubesc înc-o primăvară şi să te ţin la pieptul meu mărunt. să-ţi sărut în soare rece ochii cei plăpânzi, să-mi arunci petale cu zecile şi să mă prăbuşesc pe pământ. s-aud marea în zori să văd cocorii călători. să am un pat în ploi, să şed cu tine iar peste ani să îmi aduc aminte. o primăvară călduroasă şi plină de fericire, iubire, încântări ! cu drag, 29 dec.